Blog cu si, mai ales, despre

1000 de amintiri

2012-02-15T14:33:00.001+02:00

M-am apucat de făcut curat printre mail-uri. Deși de fiecare dată încerc să șterg mail-urile care nu mă interesează, tot mai rămân unele peste care am impresia că poate o să vreau să mă mai uit, că nu mă interesează acum, dar s-ar putea să mă intereseze, unele de care uit complet sau unele pe care nu-mi vine să le șterg dintr-un motiv sau altul. În urma curățeniei, am rămas cu frumosul număr de 1000 de mail-uri. 1000!! Asta după ce am șters câteva sute.

Deocamdată m-am oprit. M-am plictisit de șters și mi-a creat și o stare ciudată incursiunea asta în trecut. Cele mai vechi mail-uri erau din 2009. Parcă am parcurs în minte perioada 2009-2012. Mi-am amintit de activitățile din fiecare perioadă, de preocupări, de oamenii pentru care adresa mea de mail nu era străină la un moment sau altul în anii ăștia. Nici acum n-am șters o mulțime de mail-uri care nu mă mai ajută cu nimic, dar parcă nu-mi vine să le fac dispărute. Nu știu dacă fac bine, dar cred că și de data asta apare aceeași temere de a nu-mi părea rău după ce șterg urmele unui trecut mai mult sau mai puțin bun.

Mi-e greu să șterg până și unele comentarii de pe blogul ăsta pe care le primesc pe mail. Au început deja să existe perioade și aici. Să se schimbe cititorii, să apară unii noi, să renunțe unii vechi. Mă întreb uneori ce aș face dacă s-ar întâmpla ceva și aș pierde tot ce am scris aici și tot ce ați gândit voi referitor la ce am gândit eu de-a lungul timpului. Textele n-ar fi o mare pierdere, doar nu-s vreo creație literară, dar tot aș suferi. Am acordat timp (atât cât am putut) și atenție locșorului ăsta virtual. Am trăit mai multe stări decât aș fi crezut vreodată datorită lui, deci nu mi-ar fi ușor. De asemenea, aș suferi să se șteargă orice urmă că ceea ce am gândit și scris a stârnit reacții. Că v-ați rupt din timp și ați simțit nevoia să tastați mai puține sau mai multe cuvinte care m-au pus pe gânduri, m-au înveselit sau mi-au confirmat că mai sunt oameni cu care gândesc asemănător. Deci, sunt unele mail-uri la care chiar nu pot să renunț.

Pentru azi a fost suficient. Voi mai reveni asupra lor, căci mai sunt destule de care mă pot lipsi, dar acum mi-a ajuns. Sunt și lucruri mai plăcute de făcut decât să te plimbi prin vreo 3 ani și să decizi ce merită păstrat și ce nu...

Marți - 3 minute bune (22)

2012-02-14T23:36:00.001+02:00

Mai sunt câteva minute din ziua asta și tare aș vrea să fie bune. Nu prea am idee ce piesă să vă propun pentru azi spre ascultare, dar până îmi termin introducerea, sper să-mi vină ceva în minte... N-am uitat că e marți, doar că abia acum am reușit să mă așez în fața laptop-ului. De fapt, abia acum am reușit să mă așez pe ziua de azi. What a day! Cred că Valentinele domnilor cu care am avut contact azi au avut și ele câteva minute bune. Florile primite au fost frumoase, în mod sigur. Nu știu dacă Valentinii au fost tocmai cei așteptați :)

Mai bine mă opresc, că cine știe unde duce introducerea asta.. Na, că am găsit și o melodie, foarte în ton cu ziua asta, din fericire, aproape terminată. Am fost suspectată că aș fi împotriva lui Valentin, pentru că n-am avut azi nimic roșu în vestimentație...Nu-s. Nici împotrivă, nici pentru. Dacă existența sărbătorii ăsteia ar depinde de cât de multă atenție îi acord eu, n-ar exista, în mod sigur. Noroc că nu depinde, iar unele doamne au ocazia măcar o dată pe an să primească flori.

Plain White T's cu Rhythm of Love, pentru azi. Sper că ați avut o zi de marți reușită, cu sau fără cadouri sau declarații mai mult sau mai puțin forțate de data din calendar.

Anotimpuri

2012-02-13T17:54:00.001+02:00

Mi-ar plăcea să te cunosc în fiecare anotimp...

Să mă străduiesc să găsesc pentru tine cadoul perfect de Crăciun.

Să primesc de la tine narcise, liliac sau trandafiri sălbatici. Să te învăț că trandafiri mici, alb-rozalii și sălbatici sunt mai prețioși decât cei mari, pretențioși și albaștri.

Să ne plimbăm în nopțile de vară pe străzi. Să râdem. Doar noi și străzile.

Să ne învăluim în culori și să mă ajuți să adun cele mai frumoase frunze îngălbenite, toamna. Să nu mă cerți că o să vreau multe, foarte multe frunze, știind că doar câteva o să fie folosite în aranjamente, iar pe restul o să le găsească următoarea toamnă presate în aceleași cărți. O să vreau și toate castanele, ghindele și conurile de brad găsite prin parcuri.

Mi-ar plăcea să îți cunosc diminețile, amiezile, serile și nopțile în fiecare anotimp.

Să vezi cum mă înveselește soarele și mă întunecă norii și ploaia, dar atunci să știi tu să mă înveselești. Să mă faci să-mi placă ploaia mai mult decât acum...

Să mă ajuți să îmi placă iarna mai mult de două săptămâni.

Să îmi distragi atenția ca să nu observ când se termină vara și să mă scutești de suferința din fiecare an.

Da...mi-ar plăcea să te cunosc în fiecare anotimp...

Prietenia cu bunul simț

2012-02-10T12:40:00.000+02:00

Bunul simț n-a fost niciodată prieten cu toată lumea. Sunt unele persoane care se țin cât mai departe de el. Le și iese, în majoritatea cazurilor. Există o mulțime de situații în care se poate vedea prietenia cuiva cu bunul simt. Una din ele este felul în care te raportezi la persoanele pe care nu le cunoști. Mai exact, modul în care te adresezi acestor persoane.

Întotdeauna mi s-a părut foarte nepotrivit să folosești persoana a II-a singular adresându-te unei persoane pe care nu o cunoști, indiferent de vârstă. Probabil vi s-a întâmplat și vouă să vi se adreseze întrebările: „Cobori la prima?” sau „Cu ce te servesc?” sau „ Nu ai 20 de bani?”. Nu mă interesează absolut deloc dacă persoana care mă tutuiește are 70 de ani sau 20. La fel de nepotrivit mi se pare. Nu ne cunoaștem!

În mijloacele de transport în comun o să fie tot timpul persoane care dacă nu ai măcar trei sferturi din păr alb și dacă nu ai baston, o să considere că nu meriți să te respecte, deci o să te întrebe în continuare „Cobori?” în momentul în care o să li se pară că s-ar putea să-i încurci în încercarea lor de a o zbughi pe ușă în momentul în care o să se deschidă. La fel o să fie și puști care dacă îți suspectează vârsta ca fiind apropiată de a lor, nu o să se mai formalizeze și o să te tutuiască fără probleme... În magazine se întâmplă la fel. Dacă cel pus acolo să te ajute, e tânăr, va crede că e normal să te considere de-al lui, deci ce atâta politețe? Dacă e mai în vârstă, nu meriți tu să-ți spună „dumneavoastră”. Trebuie să ajungi la cel puțin la vârsta lui ca să beneficiezi de asta.

De ceva vreme mă „bucur” de ambele ipostaze: cea de client și cea de persoană care se ocupă de clienți. Bineînțeles că și în cea de-a doua calitate mă confrunt cu aceleași probleme. Sunt unii ce consideră că scopul tău în viață e, evident, să-i ajuți pe ei, deci pot să îți vorbească oricum, să ți se adreseze oricum, părându-li-se absolut normal. Eu m-aș simți penibil să tutuiesc pe cineva care folosește cu mine doar formule de politețe. Genul ăsta de oameni nu se simt...

Nu sunt eu atât de scorțoasă și nici nu țin la formalități, dar în unele cazuri chiar mi se pare un lucru ce ține de bun simt. Ar trebui să aștept să depășesc 40 de ani ca să fiu sigură că nu o să mai fiu pusă în situații de felul ăsta? Vârsta să fie singurul lucru ce merită respectat la un om? Mi se pare cel puțin absurd...Mai ales că, după părerea mea, simplul fapt că te-ai născut cu 30 de ani înaintea mea, nu te face mai bun decât mine sau mai demn de respect...Poate greșesc, dar așa văd eu lucrurile. Noroc că astfel de oameni sunt excepții și nu regulă, dar tot sunt deranjanți.

Exces de zel, aș putea spune...

2012-02-08T16:55:00.000+02:00

Deținătorii de bloguri mai au curiozități cu privire la cine, cum, când le vizitează blogul. Nu fac nici eu excepție. Există destule posibilități de a monitoriza traficul pe blog, unele reale, altele mai puțin...De curând contorul de vizite pe care îl folosesc eu din când în când mă ține la curent nu doar cu cine vizitează blogul, ci și cu cine nu o face. Ciudat? Cred și eu. Analizați și voi imaginea de mai jos. Ce înțelegeți din ea? Eu am înțeles așa: am avut 23 de accesări ale blogului din România, două din Olanda, câte una din Norvegia și Israel și niciuna din Statele Unite. M-a anunțat, practic, că în ziua respectivă niciun american n-a nimerit din greșeală pe blogul meu, așa cum a făcut-o vizitatorul din Israel, de exemplu. Bun, bine de știut! Trebuie luate măsuri! Chiar nimeni din State? Niște titluri în engleză, niște expresii americane aruncate prin texte, poate îmi vor fi de folos și într-o zi chiar n-o să mai văd acel urât 0 în dreptul Statelor Unite....

Marți - 3 minute bune (21)

2012-02-07T19:52:00.000+02:00

Fiind marți, fiind și prima zi de muncă după un concediu deloc odihnitor, e nevoie de minute bune. Eu deja am avut parte de ele încă de dimineață, când colegele mele atente mi-au făcut o surpriză dulce și neașteptată (surpriză reușită, așadar). Dacă ziua aniversării sfertului de veac am petrecut-o parțial prin clădirea facultății în așteptarea celor zece minute în care să impresionez membrii comisiei cu lucrarea de disertație, parțial încercând să-i conving să se impresioneze (mi s-au recitat versuri în timpul susținerii, deci pe undeva mi-a ieșit figura), parțial refăcându-mă după noaptea nedormită și ziua agitată, recuperez de atunci și tot mai am câte o surpriză. Azi am avut plăcuta surpriză să fiu întâmpinată cu o minunată tartă cu fructe, tortul meu de anul ăsta. A avut și lumânări! Tort în toată regula! N-am mai suflat în lumânări de când eram mică...(vi-l arăt și vouă). A fost frumos, drept pentru care Dana, Eni, vă mai mulțumesc o dată și vă invit și pe voi la câteva minute bune. Muzicale, de data asta.

We are de la Joy Williams pentru azi. Enjoy! :)

Păreri (de rău?)

2012-02-05T02:37:00.001+02:00

Să nu-i pară rău...A spus că nu-i pare. Altele erau atunci sentimentele ce o făceau să respire doar din când în când. Nu părerea de rău. Ea a venit mai târziu. Nu știe nici acum de ce-i pare cel mai rău. De ceea ce a fost, de ceea ce n-a fost, de ceea ce a fost și nu mai e? Ar fi putut să nu ajungă aici. Ar fi fost atât de simplu...mult prea simplu, poate. Nu avea nevoie decât de puțin ajutor. Dar nu l-a primit. N-ar fi trebuit decât ca el să-și amintească de ce îi era ei cel mai teamă. De unul din lucrurile de care ei îi era teamă. Cel pe care a putut să i-l spună. Nu și-a amintit decât o perioadă scurtă. După aceea n-a părut să mai conteze nimic. I se pare normal. Tuturor li se pare normal, mai puțin ei.

Nu cere nimic. Niciodată n-a făcut-o. Nu o să înceapă acum. Doar că nu știe cu ce să completeze spațiile punctate. Nu-i place să nu știe ce a însemnat. O încercare eșuată. Asta îi vine în minte cel mai des. O altă insomniacă ce i-a ținut de urât o vreme. O pelerină în zilele ploioase. Dacă ar mai fi avut puțină răbdare și ar mai fi stat în casă o vreme, ar fi revenit zilele cu soare, deci n-ar mai fi fost nevoie să implice și o pelerină în povestea asta. Nu-i plac răspunsurile, dar e conștientă că sunt foarte aproape de realitate. Încercările eșuate se abandonează. Poate așa ar face și ea în locul lui. Doar că a avut impresia că poate fi altceva. Ar fi fost gata să se transforme în altceva. De fapt, să revină la ce a fost inițial...Dar se pare că nu se mai poate. Nu poate face asta de una singură. Și nu poate face parte din viața nimănui cu forța. Când reușește să-și adune gândurile, ăsta e lucrul de care îi pare cel mai rău: că nu a însemnat mai nimic dincolo de încercarea asta eșuată. Cel puțin, asta înțelege din tot ce se întâmplă acum. A putut fi înlocuită foarte ușor de pe toate posturile, din toate rolurile.

Acum tace. Așa a făcut întotdeauna. Când a fost îndepărtată, ignorată, uitată s-a retras în cochilie și a început să țeasă în jurul firului de nisip ce îi provoca durerea. Întotdeauna a crezut că dacă ții la cineva care nu ține la tine, e absolut problema ta... Nu face din asta problema celuilalt... Asta face și ea acum. Se îngrijește de problema ei, care în mod evident, nu mai e și a lui. Așteaptă rezolvarea. N-ar vrea ca rezolvarea să vină din altă parte. Ar vrea să se vindece singură, fără să apeleze și ea la pelerine pe care să le uite pe undeva. Nici n-ar putea să o facă... Să nu-i pară rău? Cât ar vrea să nu aibă nici măcar un regret...

Puncte

2012-02-03T18:34:00.000+02:00

Încă un punct. Încă o etapă sfârșită. Nu-mi plac sfârșiturile. Nici măcar cele pe care le aștept. Le urmează mici sau mari dezechilibre.

Niște puncte de suspensie rămase fără text. Doar ele, suspendate între două lumi, două vieți, două gânduri obosite de atâta frământare.

Punctele de la semnele de întrebare rămân pe loc. Într-o zi o să plece. Cu tot cu întrebări. Cu tot cu lipsa răspunsurilor. Deocamdată se încăpățânează să-mi țină companie. O să plece...

Puncte atașate liniilor verticale. Mă avertizează că ar fi timpul să mă trezesc, îmi deschid ochii, îmi atrag atenția că sunt de prea mult timp aici. Doar că nu pot face nimic. Le văd, le dau dreptate și continuu să fiu tot cea de ieri, de acum două zile, de acum două luni... Într-o zi își vor face și ele efectul...

Aștept ziua în care punctele vor aduce după ele o majusculă, în care cratimele să ia locul punctelor de suspensie, în care punctele ce însoțesc liniile curbe și pe cele drepte să se joace între ele stârnind râsete.

Dacă n-ați mai ajutat pe cineva demult, o puteți face acum

2012-02-01T14:20:00.000+02:00

Deși au trecut sărbătorile, când toți suntem mai buni, mai darnici, mai săritori în a-i ajuta pe ceilalți, îndrăznesc să am o rugăminte pentru cei ce au vreo posibilitate să ajute. Așadar, dacă există printre voi persoane ce dețin fotografii ce respectă criteriile expuse mai jos, dacă sunteți dispuși să la faceți publice, ajutând astfel, la realizarea unui articol, puteți să o faceți trimițându-le pe adresele de mai jos. Fotografiile vor fi asociate cu numele autorului fotografiilor, și nu al articolului, deci nu se pune problema însușirii muncii voastre de către altcineva. Mai jos aveți rugămintea autoarelor articolului și detaliile în ceea ce privește tipul de fotografii căutate, așa că dacă vreți, puteți să le ajutați.

Hei everyone

We are 2 master students, writing a visual eye in a prestige magazine for landscape and architecture, Jola- Journal of Landscape Architecture and our deadline is approaching.

We need some photos to go with our article that we could have permission from the authors.

If you want to help us, you can get your photos published in our article.

These photos need to show:

-simple- as in a structure clear, neat- it could be also abstract

- happiness- associated with emotion, perception, attachment, engagement to a place- it could be also abstract

- cycle of life

-poetics of nature- water, dance of water/rainwater

-transcendence- memory, life, death

- bound with nature- forest, attachment

-violent pest (people in revolution, dreadful past, striking image)

All of these notions are difficult to explain as they are concepts in our article. We trying to describe a little but also abstract photos are allowed. If you will help us, we will publish the chosen photos in our article and give in recognition your name.

Feel free to send us pictures at this email address before the 15^th of February.

Thank you in advance.

Ioana and Iulia

Puteți trimite fotografiile la adresa ioana_nica87@yahoo.com sau pe adresa mea, renata.iura@yahoo.com, și vor fi direcționate mai apoi spre cine trebuie. Mulțumiri!

Marți - 3 minute bune (20)

2012-01-31T14:06:00.001+02:00

20 de săptămâni de când avem marțea și trei minute bune, nu doar mult vehiculatele ceasuri rele. Asta înseamnă peste patru luni...nu e puțin. Sper să se ajungă la numere și mai îndrăznețe. A făcut bine rubrica asta. M-a disciplinat cumva, făcându-mă să scriu mai mult, neputând lăsa doar muzică pe blog, așa că între zilele de marți au mai apărut și alte postări. Nu prea s-a aplicat în ultima vreme, dar am dat mai rar pe aici motivat. Mai trec două zile cumva și după ce îmi revin din starea de zombie, o să revin cu mai multe forțe și pe blog.

Pentru azi, Constance Amiot- Clash dans le tempo.Vă doresc, ca de obicei, multe minute bune!

Despre noi. Pentru tine...

2012-01-26T12:00:00.000+02:00

Întâlniri aproape zilnice. Discuțiile erau zilnice, în mod sigur. Cu toate astea, doar noi eram în stare să ne întâlnim și în weekend și să ne plimbăm în parc precum bătrâneii, după cum spuneai tu, pe vremea când încă arăta a parc. Când aveam mai mult curaj, mai puțină oboseală și mai multe gânduri ne aventuram la o plimbare până la Sala Sporturilor. Ah...meciurile de baschet...

Doar noi, după o zi petrecută împreună, mai stăteam la vreo oră târzie în față la Ernesto încă 15 minute să ne terminăm poveștile, iar ajungând fiecare acasă se putea să mai avem ceva de vorbit la telefon, după care, amintindu-ne ceva, să pornim o discuție pe messenger.

Sensibilizări la monologurile de final din Grey’s Anatomy în camera ta plină cu puzzle-uri. Aburi de narghilea în camera mea de cămin...Nu se fumează în incinta căminului? Ce pot face niște cărbuni încinși inofensivi..? Escala... A, G... Filme, filme și iar filme..Specialistul în actori și specialistul în regizori...

Discuții nocturne interminabile, uneori la tine, alteori la mine. Schimburi de cărți și muzici. Ascultam un CD de la tine în fiecare seară înainte de culcare. Și acum, de fiecare dată când aud vreo melodie ce era acolo, parcă aștept să aud melodia următoare de pe CD. Învățasem ordinea pieselor.

Lacrimi într-o cameră de cămin dintr-o altă țară, în timp ce toți ceilalți erau puși pe distracție. „Puteam face lucrul ăsta foarte bine la tine în cămin. Nu era necesară o deplasare la câteva sute de kilometri...” mi-ai zis atunci. Răceală cruntă la unison la întoarcere. Zdreliri de genunchi, lucrând pe parchet la planșe A0. Colecții de creioane verzi... Being each other’s „person”....

Speranțe, scenarii suprarealiste, căderi rapide în realitate, lucruri grave spuse astfel încât stârneau râsul (numai ție îți iese atât de bine treaba asta), râsete sănătoase din te miri ce, experimente culinare...

Atunci mi se părea că așa o să fie mereu. Întotdeauna avem falsa senzație că lucrurile bune o să dureze, că nu au cum să se schimbe într-un mod radical. Doar că lucrurile ne contrazic. Se schimbă. Uneori împotriva voinței noastre, alteori în speranța de mai bine. S-au schimbat și pentru noi, dar n-au murit. Nu ne mai vedem zilnic, ci doar câteva zile pe an. Nu mai vorbim chiar zilnic, dar când o facem parcă ne întoarcem în timp. Parcă am rămas cu aceleași probleme cărora li s-a mai adăugat o listă lungă cu altele. Teze, disertații, proiecte, muncă, nesomn, ne-filme, ne-ieșit, ei...Ei rămân în fruntea listei. Vin, pleacă, lasă dezordine, revin, mai răscolesc o dată praful ce l-au lăsat să se aștearnă peste tot. Ei nu sunt alergici la praf. Nu pare să-i deranjeze nici că l-au lăsat neșters, nici că-l ridică din când în când. Pe noi ne îneacă. Cu toate astea, și noi îl ridicăm. Riscăm: ori ne sufocăm ori îl ștergem împreună.

Consolări, încercări de consolare. Nu ne ies întotdeauna, nefiind cele mai optimiste persoane cu putință. Ai fost pusă și tu la treabă recent. Nu puteam să fiu eu mereu cea care încearcă să facă lucrurile să pară mai albastre. Trebuie împărțite echitabil sarcinile...Hm...„recent” devine un termen foarte relativ... Încercăm să ne convingem că o să fie bine. Habar n-am ce urmează, dar știu că dacă am reușit aproape 6 ani să ne suportăm, să nu ne plictisim foarte tare, să nu încetăm să spunem când cealaltă e căzută că o să fie ok, să ne bucurăm de bucuria celeilalte, vor mai urma și alții. Sper că mulți și veseli.

P.S. Urmarea textului de mai sus, citit în avanpremieră, într-o formă aproape finală, de către persoana căreia îi e adresat, o găsiți aici. Citiți și certați-o și voi că nu-și face un loc al ei în care să scrie.

Marți - 3 minute bune (19)

2012-01-24T10:16:00.003+02:00

Concediu! Să înceapă munca! Muncă, muncă, dar nu fără muzică. După cum promiteam săptămâna trecută, schimbăm puțin ritmul, așa că, pentru azi, avem Sweet disposition- The Temper Trap. Chiar sper să o aveți, ceea ce-mi doresc și mie :)

Să vă fie bune toate minutele ce au mai rămas din ziua asta!

Numărătoarea inversă

2012-01-21T21:28:00.000+02:00

Zilelor,

numărați-vă între voi.

Eu am cam obosit...

Anunțați-mă dacă ieșiți în minus, ca să iau măsuri.

În plus nu aveți cum să fiți...

Do you like this?

2012-01-18T21:56:00.000+02:00

Mi-am înscris o fotografie într-un concurs pe tema „Ce vezi de la balconul tău?”. Concursul se desfășoară pe Facebook, deci e pe bază de like-uri, deci dacă ai mii de prieteni virtuali, ești câștigător. Eu n-am. Dar nu e suficient să ai mulți prieteni, ci trebuie să fie și foarte ambițioși ca să poată acorda un vot. Eu am dat indicații prin telefon pentru una din prietenele mele mai ambițioase ca să reușească să „like”. Pentru a putea ajunge la fotografie, trebuie dat un like paginii ăsteia. După ce vă place Blitz Imobiliare, poate vă place și fotografia mea. Sau poate vă place alta. A părut ușor, nu? Nu e chiar așa. Trebuie să ai și răbdare. Butonul de „like” apare doar când vrea el. Stai și te uiți la fotografie și nu poți să spui că îți place, că a dispărut butonul minune. Trebuie să te fâțâi în stânga și în dreapta puțin, să revii la fotografie și o să apară.

Deci, cine are ambiție, răbdare și apreciere pentru o fotografie de la balcon care nu e cu nori, piscuri, apusuri sau răsărituri?

Vă arăt fotografia, ca să nu fie inutilă cursa cu obstacole până la ea.

Bird footprints (sau traseele întortocheate ale păsărilor de Mănăștur pe acoperișul magazinului de lângă blocul meu)

Marți - 3 minute bune (18)

2012-01-17T09:02:00.001+02:00

E marți și a venit momentul să îmi fac autocritica. O fac în mod public, pentru a fi sigură că voi încerca să remediez situația în care am intrat. M-am abătut (grav) de la ce mi-am propus inițial cu această rubrică. 3 minute bune trebuia să însemne 3 minute energice, vii, optimiste, 3 minute (sau mai multe) în care să uiți că ai avut o zi de marți urâtă, sau să pluseze frumusețea zilei, dacă s-a întâmplat să fie frumoasă, sau să dea energie pentru o zi ce nu știi cum va fi.

Nu știu cum se face, dar au venit peste mine tot melodii (bune și ele sau foarte bune, după părerea mea) mai puțin optimiste, mai puțin vesele, dacă nu dimpotrivă. Apărea câte una și se ținea de mine: „Choose me, choose me!” până cedam.

De acum o să încerc să mă redresez și să mai scot la iveală piese ceva mai vesele sau măcar mai puțin dramatice. O să îmi fie mult îngreunate căutările prin memorie și prin My Music, dar o să fac efortul ăsta. Am zis „de acum”? Ei bine, nu chiar de acum...De săptămâna viitoare. V-am povestit doar de „choose me”-ul pieselor ce și-au făcut loc aici. Mai stătea una în așteptare, deci nu puteam să o ignor sau să o fac uitată ca și cum nu mi-ar fi atras vreodată atenția că există. Așa că, pentru azi, Over And Over de la Rachael Yamagata.

&amp;amp;amp;lt;p&amp;amp;amp;gt;&amp;amp;amp;amp;amp;amp;amp;lt;p&amp;amp;amp;amp;amp;amp;amp;gt;&amp;amp;amp;amp;amp;amp;amp;amp;amp;amp;amp;lt;p&amp;amp;amp;amp;amp;amp;amp;amp;amp;amp;amp;gt;&amp;amp;amp;amp;amp;amp;amp;amp;amp;amp;amp;amp;amp;amp;lt;br&amp;amp;amp;amp;amp;amp;amp;amp;amp;amp;amp;amp;amp;amp;gt;&amp;amp;amp;amp;amp;amp;amp;amp;amp;amp;amp;amp;amp;amp;lt;br&amp;amp;amp;amp;amp;amp;amp;amp;amp;amp;amp;amp;amp;amp;gt;&amp;amp;amp;amp;amp;amp;amp;amp;amp;amp;amp;amp;amp;amp;lt;br&amp;amp;amp;amp;amp;amp;amp;amp;amp;amp;amp;amp;amp;amp;gt;&amp;amp;amp;amp;amp;amp;amp;amp;amp;amp;amp;amp;amp;amp;lt;br&amp;amp;amp;amp;amp;amp;amp;amp;amp;amp;amp;amp;amp;amp;gt;&amp;amp;amp;amp;amp;amp;amp;amp;amp;amp;amp;amp;amp;amp;lt;br&amp;amp;amp;amp;amp;amp;amp;amp;amp;amp;amp;amp;amp;amp;gt;&amp;amp;amp;amp;amp;amp;amp;amp;amp;amp;amp;amp;amp;amp;lt;br&amp;amp;amp;amp;amp;amp;amp;amp;amp;amp;amp;amp;amp;amp;gt;&amp;amp;amp;amp;amp;amp;amp;amp;amp;amp;amp;amp;amp;amp;lt;br&amp;amp;amp;amp;amp;amp;amp;amp;amp;amp;amp;amp;amp;amp;gt;&amp;amp;amp;amp;amp;amp;amp;amp;amp;amp;amp;amp;amp;amp;lt;br&amp;amp;amp;amp;amp;amp;amp;amp;amp;amp;amp;amp;amp;amp;gt;&amp;amp;amp;amp;amp;amp;amp;amp;amp;amp;amp;amp;amp;amp;lt;br&amp;amp;amp;amp;amp;amp;amp;amp;amp;amp;amp;amp;amp;amp;gt;&amp;amp;amp;amp;amp;amp;amp;amp;amp;amp;amp;amp;amp;amp;lt;br&amp;amp;amp;amp;amp;amp;amp;amp;amp;amp;amp;amp;amp;amp;gt;&amp;amp;amp;amp;amp;amp;amp;amp;amp;amp;amp;amp;amp;amp;lt;br&amp;amp;amp;amp;amp;amp;amp;amp;amp;amp;amp;amp;amp;amp;gt;&amp;amp;amp;amp;amp;amp;amp;amp;amp;amp;amp;amp;amp;amp;amp;nbsp;&amp;amp;amp;amp;amp;amp;amp;amp;amp;amp;amp;amp;amp;amp;amp;nbsp;&amp;amp;amp;amp;amp;amp;amp;amp;amp;amp;amp;amp;amp;amp;amp;nbsp;&amp;amp;amp;amp;amp;amp;amp;amp;amp;amp;amp;amp;amp;amp;amp;nbsp;&amp;amp;amp;amp;amp;amp;amp;amp;amp;amp;amp;amp;amp;amp;amp;nbsp;&amp;amp;amp;amp;amp;amp;amp;amp;amp;amp;amp;amp;amp;amp;amp;nbsp; &amp;amp;amp;amp;amp;amp;amp;amp;amp;amp;amp;lt;/p&amp;amp;amp;amp;amp;amp;amp;amp;amp;amp;amp;gt;&amp;amp;amp;amp;amp;amp;amp;lt;/p&amp;amp;amp;amp;amp;amp;amp;gt;&amp;amp;amp;lt;/p&amp;amp;amp;gt;

Nu înseamnă că melodiile precum cea pe care sper că tocmai ați ascultat-o vor dispărea cu desăvârșire. Dar voi încerca să le scot la suprafață mai rar, deși presimt că nu se lasă atât de ușor date la o parte. O zi frumoasă vă doresc!

P.S. Accept sugestii de piese frumoase și energice pentru a fi utilizate în scop strict personal. Scopul este de a mă ține trează, în priză, în viață...Am nevoie de ceva energie suplimentară în perioada asta și mă gândesc că din muzică ar fi cel mai puțin dăunător de luat :)

Prefixe incerte

2012-01-16T12:04:00.000+02:00

Certitudinile. Le căutăm, le dorim, ne este frică de ele când își adaugă câte un neprietenos „in” în față... Vrem să alungăm „in”-ul cu orice preț. Chiar cu prețul de a nu ne mai plăcea de ele. Măcar să fie certitudini. Pregătim terenul. Credem că l-am pregătit suficient de bine. Uneori ne înșelăm și suntem izbiți în plin de ceea ce poate voiam să ni se confirme odată. Mai bine nu știam? Mai bine pluteam în continuare în ceața înecăcioasă numită „incertitudine”? Nu, nu mai bine nu știam! E bine să știm...Doar că nu știu cum se face că certitudinile nasc niște chestii ce par a semăna cu ele. Diferă doar prin nenorocitul acela de „in” la care se încăpățânează să nu renunțe.

O certitudine vine după ea cu un cârd de alte certitudini cu „in” în față...

Bunicile din ziua de azi...

2012-01-12T08:51:00.002+02:00

Lipsită de chef de a găti doar pentru mine, lipsită și de timp, hotărăsc într-o seară să însoțesc o colegă și să mergem să mâncăm. Mergem la celebrul Center din orașul nostru. În unul din locurile ce te îmbiau cu miresme scria așa sub numele firmei (pe care, evident nu l-am reținut): „mâncare ca la bunica acasă”. Printre altele, aveau și shaorma....Bunicile voastre găteau/gătesc des shaorma?

Marți - 3 minute bune (17)

2012-01-10T22:36:00.000+02:00

Era cât pe ce să uit că am de găsit și de trăit măcar 3 minute bune, marți fiind. Noroc cu oamenii atenți, ce-mi monitorizează îndeaproape activitatea :) O piesă ce-mi place mult de tot: Paper Aeroplane- Angus & Julia Stone. Sper să vă placă și vouă.

Supărări nocturne...

2012-01-10T02:06:00.000+02:00

Cică noi suntem capricioase, nu știm ce vrem, ne schimbăm de la un minut la altul...Noi femeile, adică... Chiar așa să fie? Când vine vorba de voi, noi cam știm ce vrem. O să exclud din cele ce urmează specia cu totul aparte de femei dornice de bani, mașini și sponsorizări, deși și ele știu ce vor, în mod sigur. Motivele pentru care le exclud sunt lesne de bănuit. Eu mă refer la cele care caută, oarecum cu speranța înjumătățită un Prince Charming, nu neapărat pe un cal alb. De fapt, nici nu-l caută, ci se întâmplă să apară de undeva și să li se pară că s-ar putea să fie ceva. Ei, în momentul în care vă dăm o șansă, noi cam știm ce vrem: pe voi. Nu înseamnă că avem convingerea că o să sfârșim bătrâni și fericiți împreună, dar suntem dispuse să încercăm, deși uneori decizia e mai greu de luat.

Femeile nu prea au tipare pe care bărbații de lângă ele trebuie să le respecte. Nu fizice. Cam toate vrem să fie înalt, indiferent de ce înălțime avem noi. Cam asta e cerința generală. Câte femei nu spun că le plac bărbații bruneți și cu ochi verzi, eventual? Și câte se trezesc îndrăgostite până peste cap de unul șaten, cu ochi căprui, fără vreo calitate exterioară remarcabilă, poate și mai mic de înălțime decât ele...

Voi știți că vreți să fie blondă (de exemplu), după care, când o găsiți, începeți sa vă îndoiți că e blondă natural, că vă place, că merită să-i acordați atenția. Dacă ați face asta de la început, n-ar fi atât de grav...Toată lumea are îndoieli. E chiar bine să le ai uneori. Nu poți fi sigur de nimic de la început. Dar voi nu o faceți cât timp nu e prea târziu!..lăsați lucrurile să evolueze, creați speranțe...până într-o zi. Într-o zi vă treziți că parcă nu vă e bine anymore și dispăreți. Big mistake! Dacă tot renunți, unei femei trebuie să îi explici de ce renunți. Sunt sigură că v-ați dori același lucru. În cazul nostru, o să aveți poate surpriza să scăpați de crize dacă veniți cu o explicație. V-am vândut și un pont. Nu dispari pur și simplu. E urât și nebărbătesc... Explicațiile nu rezolvă mare lucru, nu ne fac să ne simțim mai bine, uneori dimpotrivă (depinde de explicație), dar noi avem nevoie de ele. S-ar putea să ne facă să reușim să nu vă urâm. O să avem niște sentimente confuze, dar măcar nu o să fie unul singur.

Noi nu vă alegem just for fun...întotdeauna vedem mai mult. Poate chiar mai mult decât chiar sunteți. Și voi dați semnale cum că vedeți și voi ceva. Păi nu le mai dați, dacă nu sunteți siguri! Așteptați să fiți! Habar nu aveți ce scenarii putem crea de la un lucru pe care ni l-ați spus (indiferent de cât de realiste și raționale suntem). Iar când renunțați, devenim din nou scenariști...drame, horror, sf... Putem să ne închipuim lucruri la care nu v-ați gândi vreodată...

Ceea ce e culmea, după ce că voi sunteți cei care dispăreți, fără ca vreun nor să anunțe furtuna, deci ați fi demni de toate cuvintele și gândurile noastre „frumoase”, sfârșim tot prin a ne învinovăți pe noi. Ne e ciudă pe noi pentru că suntem naive, că ne-am închipuit mai mult decât a existat, că facem alegeri proaste, că nu suntem suficient de....(spațiile punctate pot fi înlocuite cu zeci de adjective), că ne gândim la voi, în timp ce probabil voi v-ați făcut deja loc în memorie pentru altcineva, și câte și mai câte... Asta e natura autodistructivă a unora dintre noi...

Deci, dacă vreți să mai găsiți femei sănătoase la cap prin jurul vostru, faceți bine și nu vă mai răzgândiți atât de ușor. Și mai ales, dacă vă răzgândiți, faceți-o într-un mod ce să nu șteargă de tot aura pe care noi v-o creăm cu o rapiditate nejustificată, uneori...

Uff...nu-mi plac poveștile ce seamănă între ele...și nici să văd persoanele de lângă mine că suferă...

Delicii spiralate

2012-01-05T21:11:00.002+02:00

Știind eu că o să fiu singură cuc în noaptea dintre ani, stăteam și mă gândeam: „Să mă deprim, să nu mă deprim?” Grea decizie, mai ales când creierul nu e de niciun folos când vine vorba de asemenea lucruri. Am hotărât să gătesc. Are și domeniul ăsta o strânsă legătură cu deprimarea, dar asta e altă discuție.

Am hotărât să fac spirale, o rețetă recent încercată pentru prima dată în minuscula noastră bucătărie, dar aprobată de la primul contact cu papilele gustative. E o rețetă foarte simplă, așa cum v-am obișnuit, pentru că îmi place să keep it simple, deși nu-mi iese întotdeauna.Nici măcar în bucătărie. În rest, de și mai puține ori...De data asta mi-a ieșit.

Pentru a rezulta ceva asemănător cu ce vedeți în imagini, e nevoie de:

- aluat foietaj

- șuncă sau salam
- cașcaval

- ketchup

Ar fi trebuit să botez categoria asta „Să gătim fără cântar”. Nici de data asta nu pot să vă ofer bucuria unor grame, sute de grame, mililitri... Dar nici nu e nevoie, doar noi gătim din inspirație, nu din cărți :) Deci puneți din toate cât simțiți...

Aluatul l-am cumpărat. N-am încercat niciodată să fac aluat de tip foietaj și sincer nici nu sunt curioasă peste măsură să văd dacă îmi iese sau nu, nici timpul nu-mi prisosește, așa că, keep it simple again și cumpărați-l. Peste jumătate din foaia de aluat întindeți un strat de ketchup. Eu am pus picant, dar ține de preferințe. Adăugați felii subțiri de șuncă sau salam (eu salam am avut), iar peste, un strat de cașcaval răzuit. Dacă credeți că mai are nevoie de ceva condimente, nu ezitați. Așezați cealaltă jumătate de aluat. Presați puțin și tăiați fâșii de 1-1,5 cm (nu aveți nevoie de cântar, dar aveți nevoie de un liniar sau de niște ani în care să vă fi împrietenit bine cu hârtia milimetrică și cu subunitățile metrului. Recomand aproximarea :) ) Răsuciți fâșiile astfel încât să formeze niște spirale.

Le așezați cu grijă în tavă și le faceți cunoștință cu_cuptorul. Se coc foarte repede, așa că nu vă apucați de alte activități palpitante între timp, riscând să le uitați acolo. Se scot rumene din cuptor și se mănâncă cu poftă și cu satisfacția lucrului bine făcut. Nu aceeași satisfacția am avut-o după ce am făcut pozele doveditoare, dar asta e...are și inspirația asta limitele ei...

Dacă vă place să vă retrageți în bucătărie din când în când, sau dacă sunteți nevoiți să o faceți, nu vă dați la o parte de la a încerca ceea ce v-am arătat eu mai sus și mai jos.Sunt arătoase și gustoase.

Muzica din pereți...

2012-01-04T22:49:00.000+02:00

Îmi place muzica ce se aude din pereți și îmi place să o aud venind din pereți.

Vecinii mei au gusturi muzicale bune. Pe ei nu-i cunosc, dar le cunosc gusturile muzicale. O să spuneți că nu e nimic mai enervant decât să auzi ce muzica ascultă vecinii. Asta cam așa e. Pe lângă multe aspecte, îți dai seama și de cât de imaginară e intimitatea pe care crezi că o ai între pereții locuinței tale. Deci e rău să fii nevoit să asculți muzica vecinilor, însă mie îmi place. Nu mi-ar plăcea în orice situație, evident. Însă sunetele ce vin de dincolo de pereți sunt plăcute. Nu sunt deranjante pentru că se aud foarte încet, atât doar cât să percepi că e vorba de o melodie. De cele mai multe ori, nici nu recunosc despre ce e vorba, dar sună bine. În seara asta am auzit ceva ce m-a făcut să-mi închipui un vals vienez...Se poate să fi fost o astfel de melodie...se poate să nu, dar iar mi-a plăcut.

Într-o seară am deslușit printre note muzicale întrerupte o melodie preferată. Aș fi putut în secunda următoare să o caut în folder-ul cu muzică și o ascult cum se cuvine. Am preferat să opresc muzica pe care o ascultam și să ascult până la capăt piesa ce venea din pereți. Știu, știu...nu m-aș descurca prea bine la un examen psihologic...

Cel mai mult îmi place să aud muzica din pereți după ce mă pun în pat, înainte de a adormi, doar că la orele la care mă culc eu nu prea se mai aud multe.

Marți - 3 minute bune (16)

2012-01-03T16:19:00.000+02:00

Iar e marți. Cum vă sunt minutele? Bune, sper eu. Vă mai ofer 3. Nu le refuzați! Pentru azi, Carla Bruni- Le toi du moi

Zâmbete captive

2012-01-02T22:44:00.000+02:00

Globuri din sticlă pline cu zâmbete ce se zbat întruna. Nu au cum să iasă decât atunci când se sparge câte un glob. Ies zâmbete strâmbe, îndurerate de cioburi. Evadează extrem de rar câte unul întreg, printr-un miracol. Înainte nu erau așa. Înainte erau libere. Nu erau multe, dar măcar nu erau captive în globuri nemiloase. Puteau să apară oricând, fără veste, fără motiv chiar. Acum apar mai rar și cu destul de mult efort. Au de străpuns stratul mult prea gros de sticlă. Sticla e nemiloasă, rănește întotdeauna. De aceea unele zâmbete au renunțat la lupta asta. Refuză să mai încerce să străbată marginea globului. De ce ar mai face asta? Pe lângă faptul că nu au siguranța că vor supraviețui la contactul cu duritatea sticlei, nu mai au nici certitudinea că vor găsi ceva dincolo, că le va vedea cineva și le va primi cu căldură. Și atunci așteaptă și parcă mai speră. Poate cândva globurile se vor topi sau vor dispărea pur și simplu. Poate într-o zi, ceva le va face să-și dorească mai mult să treacă dincolo sau cineva le va elibera.

2011, ai fost ciudat...

2011-12-31T20:48:00.000+02:00

Nu prea știu ce să spun despre tine înainte să pleci. Ai fost plin, ai fost greu, ai fost dur, ai fost frumos. Mă așteptam să se întâmple câte ceva când ai venit. Nu știu de ce, dar simțeam că e momentul unei schimbări, că prea au fost cam la fel ultimii ani. Au venit schimbările. Schimbări de program, de ritm, schimbări exterioare și interioare.

Ai fost un an destul de ciudat. Nu pot să spun că ai fost bun sau rău. Mi s-au întâmplat lucruri bune, doar că multe au fost pe jumătate bune, sau doar la început bune, sau doar au părut bune. Încerc să fiu recunoscătoare pentru părțile bune din lucrurile pe care le-am trăit anul ăsta. Au fost și unele mai puțin plăcute, surprize din mai multe părți, lucruri ce nici acum nu sunt rezolvate pe de-a-ntregul, dar poate 2012 va veni și cu niște rezolvări.

Dacă ar fi să-mi doresc ceva de la anul ce vine ar fi mai multă liniște decât am avut în 2011. Nu îmi doresc deloc un an mai puțin activ. Dimpotrivă. Dar aș îndrăzni să sper la altfel de liniște. Poate se va îndura noul an de mine și va rezolva și partea asta, deși nu știu cât de mult ține de el...

Vă doresc un an 2012 care să contrazică toate gândurile astea negre ce-l înconjoară. Să fie liniștit, să vă bucurați de lucruri frumoase și de oameni dragi. Să faceți tot ce vă stă în putință să vă simțiți mulțumiți de ceea ce faceți și de ceea ce sunteți. Să vă fie bine în anul ce vine și să ne citim sănătoși!

2012, sper să fii mai prietenos.

Timpul nu e cel mai bun medic...

2011-12-29T20:51:00.000+02:00

Fiecare dintre noi avem nevoie de timp pentru a trece peste unele lucruri. Pentru unii e nevoie de mult timp, pentru alții de mai puțin. Depinde de natura lucrurilor și de natura celui ce trăiește lucrurile. Dar oare chiar de timp avem nevoie? Se spune că timpul vindecă rănile. Mie mi se pare că timpul, dacă vindecă, vindecă tot. Cum acționează, de fapt, timpul? Te face să uiți sau, cel puțin, îți estompează amintirile. Doar că e imposibil să uiți doar lucrurile rele. Deci o să le uiți și pe cele bune, pe care, poate, nu ți-ai dori să le uiți. Deci, mai vindecă timpul? Sau doar îndepărtează de tine atât de mult unele evenimente, încât într-un final le uiți?

Timpul nu vindecă nimic. Oamenii din jurul tău vindecă, evenimentele ce se petrec între timp vindecă, schimbarea perspectivei asupra lucrurilor vindecă. Timpul nu face nimic...doar trece...Și poate să treacă liniștit, fără să producă mari schimbări, dacă nu există ceilalți factori care să contribuie la vindecare.

Nu obținem nimic dacă așteptăm ca timpul să vindece sau să rezolve ceva. Părerea mea e că nu prea îi intră în fișa postului lucrurile de felul ăsta. Timpul trece și nimic mai mult. Restul ține de noi. Doar că uneori pare să nu mai avem resurse să ne ajutăm singuri, iar ceea ce se petrece în jur nu e destul de puternic pentru a ne vindeca. Chiar poate face asta timpul?

Din tren...

2011-12-27T23:22:00.001+02:00

3 ore de mers cu trenul. Nu mai fusesem de ceva vreme și parcă preferam un drum cu trenul în defavoarea unuia cu microbuzul, deși ar fi însemnat o economie de timp de aproape o oră. Am citit 46 de pagini din Demonii vântului, dar e frig și îmi îngheață mâinile pe carte. Plus că gândul îmi sare tot timpul la altceva...Îmi vine să scriu. Poate mi se mai dezmorțesc și degetele. Găsesc un pix, dar îmi dau seama că nu prea am pe ce să scriu. Scotocesc prin geantă mai bine..trebuie să fie ceva...Găsesc un bilet de autobuz, încă un pix, o listă de cumpărături, cutia cu praline pe care a insistat mama să o iau cu mine, un plic, două bonuri de la supermarket (aș putea să scriu pe ele, având în vedere cât sunt de lungi), o coală A4 pe care e desenat modelul unei rochii (trebuie să fie de cel puțin un an și jumătate în geanta asta, cunoscându-i originea). Aleg plicul. Realizez că nu prea mai știu ce voiam să scriu. Se cam termină și plicul...Important e că degetele de la mâna dreaptă s-au mai trezit la viață. Păcat că nu sunt ambidextră. Dau un telefon. E scurtă convorbirea, dar mai schimbă starea în care intrasem. Parcă s-a mai încălzit puțin. Căldura vine din stânga și mă îndeamnă să-mi deschid nasturii de la palton. De dat jos nu se pune problema...

[...]

Între timp s-au terminat ambele suprafețe ale plicului. Am trecut pe coala A4 și am scris ce voiam inițial să scriu.

Poate își vor găsi loc și acele gânduri, într-o zi, aici.

Marți - 3 minute bune (15)

2011-12-27T23:05:00.000+02:00

A trecut și Crăciunul. Sper că a fost pentru fiecare dintre voi plin de multe minute bune. Vă mai propun câteva: Only the young, Brandon Flowers.

Au mai rămas două zile

2011-12-22T20:49:00.000+02:00

Nu știu ce mai înseamnă Crăciunul pentru fiecare dintre voi. Eu una știu că așa cum era pe vremea când eram copil, nu o să mai fie vreodată. Poate doar dacă o să am șansa să retrăiesc sentimentul bucuriei pe care îl aveam atunci prin eventualii mei copii...

Deși nu mai are farmecul de pe vremuri, când chiar era zăpadă iarna, când mergeam la colindat și după ce mă întorceam pe la 2 noaptea frântă, abia ținându-mi ochii deschiși, la întrebarea tatălui meu dacă am lua-o a doua zi de la capăt, răspundeam inevitabil „Da!”, Crăciunul e sărbătoarea ce îmi place și acum cel mai mult. Din păcate, în ultimii ani și mai cu seamă în anul ăsta, n-am reușit să intru în spiritul mult vehiculat. Poate pentru că toate pregătirile au început cu mult prea mult timp înainte, poate pentru că starea mea nu a fost tot timpul cea mai bună. Zilele însorite ce s-au menținut până nu demult au avut și ele rolul lor. Dar o să ajung acasă de Crăciun și sper ca timpul alături de ai mei, pe care nu i-am mai văzut de câteva luni, bradul împodobit, mulțimea de bunătăți pe care mama deja le-a pregătit în mare parte, deși i-am spus să nu se agite, știind-o cam singură prin bucătărie anul ăsta, să-mi aducă o stare de bine, de liniște.

Crăciunul nu ar trebui să fie despre ce cadouri primim, ce mâncăm sau despre stilul în care împodobim bradul. De foarte mult timp însă, și aceste lucruri sunt asociate cu Crăciunul. Probabil pentru prea puțini Crăciunul își păstrează doar semnificația religioasă. Unii nici măcar nu o aduc în calcul, dar sărbătoresc. Un lucru însă este valabil cam în toate casele: se încearcă adunarea familiei la un loc și crearea unei atmosfere calde. Măcar atât să se întâmple și tot e bine, zic eu. Atmosfera asta nu ar trebui să ne înconjoare doar o dată pe an, însă dacă printre cozonaci și sarmale ne gândim cu mai mult drag la cei din jur și ni-i dorim aproape, poate merită efortul.

Anul ăsta o să fie primul an în care nu o să particip la împodobirea bradului și la alte activități legate de Crăciun ce-mi făceau plăcere...o să ajung acasă exact în ajun și o să fie destul de ciudat. Acasă încă înseamnă casa părinților mei și probabil, până voi avea propria casă și alți oameni dragi pe care să-i asociez cu „acasă”, cu adevărat acasă e locul unde ne adunăm, mai nou, atât de rar, toată familia. Cred că nu ne-am mai nimerit toți împreună de prin aprilie, așa că am măcar un motiv pentru care să aștept să mai treacă mai puțin de două zile...

Sper să aveți toți un Crăciun așa cum vi-l doriți. Să fie cu mâncare bună, dacă tradiția din familiile voastre o cere, să fie cu brazi cât mai colorați, bicolori sau monocromi, în funcție de preferințe, să fie plin de colinde și, mai ales, să aveți alături cât mai mulți oameni dragi cu care să simțiți mai mult decât bucuria dată de cele de mai sus. Bine ar fi să-i putem avea pe toți...

Marți - 3 minute bune (14)

2011-12-20T20:04:00.000+02:00

Pentru că e marți, pentru că am văzut pentru prima dată, pe viu, zăpadă iarna asta, pentru că îmi place mult de tot melodia asta și pentru că avem nevoie de minute bune, vă propun Snow pentru azi. Loreena McKennitt e răspunzătoare pentru ea. Enjoy!

83

2011-12-16T23:24:00.000+02:00

Ioana se întreabă ce poți face cu 83 de lei. Are motive bine întemeiate pentru care o face, dar le va dezvălui ea însăși la momentul potrivit. La solicitarea ei, am stat și eu și m-am gândit ce aș putea face cu 83 de lei. Lucrurile pe care le-aș putea face s-ar împărți în două categorii: lucruri pe care sunt nevoită să le fac și unele pe care mi-ar plăcea să le fac. Nu o să le pun într-o anumită ordine, dar nu o să fie greu de ghicit care din ce categorie face parte. Cu 83 de lei pot:

- să plătesc curentul pe o lună;
- să cumpăr o singură carte (mai subțirică) de specialitate;
- să îmi cumpăr 11 perechi de ciorapi colorați, ca cei achiziționați azi;
- să mă răsfăț cu 800 de grame de ciocolată, fructe confiate sau alte minuni de la târgul de Crăciun;
- să plătesc abonamentul RDS pe o lună;
- să cumpăr mâncare pentru câteva zile de la supermarket (dacă am o lista de la care nu mă abat; dacă nu, nu-mi ajung în mod sigur);
- să cumpăr 27 de kg de clementine;
- să îmi fac cadou rochia la care îmi stă gândul;
- să îmi cumpăr 69 de nasturi, cu 1,20 lei bucata;
- să ajung acasă de Crăciun.

În concluzie, cu 83 de lei poți face lucruri plăcute, dacă îi mai ai după ce ai făcut lucrurile necesare. Dacă aveți propriile liste sau o imaginație mai trează decât a mea, nu ezitați să scrieți. Dar să știm și noi!

Marți - 3 minute bune (13)

2011-12-13T18:03:00.000+02:00

Marți e, 13 e. Nu se putea nimeri mai bine postarea cu numărul 13 din categoria asta. Important e că avem 3 minute bune. O+S (adică Orenda Fink și Scalpelist)- We Do What We Want To. Sper să fi avut multe minute bune azi, iar cele de aici să fie doar un bonus.

Ce simt fluturii când se îndrăgostesc?

2011-12-11T12:45:00.000+02:00

Cercuri de fum dansează leneșe în jurul capului meu și-mi șoptesc întrebări ciudate: ce simt fluturii când se îndrăgostesc? Fumul devine mai dens pe măsură ce nu știu să răspund la întrebări. Simt că mă înec și nu e nimeni aici să deschidă o fereastră sau să mă ajute să găsesc răspunsurile.

Ochii mei nu mai suportă fumul. Lacrimile sfârșesc în ceașca de cafea, iar cafeaua capătă gust de mare. Mirosul de cafea tare se amestecă treptat cu cel de întrebări și-mi răpește tot aerul. Cum am ajuns să depind atât de mult de aerul de dincolo de fereastra ce acum stă închisă? S-a înțepenit și mi-e imposibil să o deschid singură. Stau aproape nemișcată pentru a salva iluzia prezenței oxigenului. Respir rar în vidul ăsta ce încă păstrează amintirea aerului proaspăt.

Ce simt fluturii când se îndrăgostesc? Aud din nou întrebarea...se repetă tot mai des, dar tot mai încet...Aud din ce în ce mai slab...Cuvintele nu mai par cuvinte, ci umbre răzlețe și înfricoșătoare ...fluturii... se îndrăgostesc?...când...ce simt...?

Mă transform...

2011-12-08T21:55:00.001+02:00

(...o fi lună plină?)

Eu am o problemă cu cifrele, cu datele. Nu am memoria lor, mai exact. Din cauza asta am avut de suferit la școală când a venit vorba de istorie. Tot de asta am notate în telefon zilele de naștere ale câtorva prieteni. Singurele lucruri ce conțin cifre și pe care (încă) le țin minte sunt datele de naștere ale celor din familia mea și ale celor mai apropiați prieteni (puțini, să ne înțelegem), numărul meu de telefon și CNP-ul. Îmi știam și numărul de buletin, dar de când l-am schimbat, n-am mai reușit să-l rețin pe cel nou. Ah...cât despre date istorice, în afară de 101-102, 105-106, 1907, 1989 , date la care știu destul de bine ce s-a întâmplat, ar trebui să bâjbâi destul de mult prin memorie ca să îmi amintesc cu exactitate alți ani.

Cred că am fost destul de convingătoare că nu am memoria cifrelor. Și atunci, cum se explică toate datele (de dată recentă) pe care am avut surprinderea să descopăr că, nu doar le-am reținut, dar s-au fixat atât de bine și de inconștient în mintea mea, încât mă întreb dacă vor mai pleca vreodată? Când auzeam pe cineva spunând ceva de felul ăsta: „Țin minte că era într-o joi. Era frumos, afară era soare. Ne-am văzut pe la 4 după-masa. Eu purtam bluza aceea albastră pentru că deja era cald, doar eram la finalul lui mai...24 mai...în 2003...” mi se părea de-a dreptul inexplicabil cum se poate să memorezi niște cifre, care nu te ajută la mare lucru. Am ajuns nu doar să mă surpind prin faptul că am reținut fără să-mi propun niște date, dar fac și asocieri între ele...găsesc coincidențe pe care ar fi preferabil să nu le găsesc. De exemplu: codul meu de la sistemul de alarmă de la locul de muncă e identic cu ultimele cifre dintr-un număr de telefon, care și ele reprezintă data de naștere a cuiva. Acea chestie s-a întâmplat în exact aceeași zi, la exact o lună distanță față de cealaltă chestie. În filmul ăsta apare prea des data asta, identică cu cea în care... E o diferență de exact x centimetri și x kilograme. Prea multe coincidențe, prea multe asocieri...Unele, la un moment dat m-au făcut să zâmbesc, iar acum nu-mi aduc nimic bun.

I have a problem. Abia acum am o problemă, când rețin date, căci înainte era normal să nu le rețin...mă obișnuisem cu ideea. Înainte n-aș fi putut condamna un bărbat (în cazul lor se pune problema mai des) care nu reține la ce date trebuie să aniverseze ba ziua în care s-a văzut prima dată cu cea dornică de aniversări, ba întâlnirea la care s-a produs scânteia, ba ziua în care i-a declarat nu știu ce, ba cea în care a cerut-o în căsătorie, ca mai apoi să trebuiască să rețină chiar și ziua căsătoriei. Nici acum nu i-aș putea condamna pentru că încă empatizez cu ei, știindu-mă până nu demult cam la fel. Doar că acum aș putea trece cu succes în tabăra femeilor nu doritoare de aniversări, dar reținătoare de date, mai mult sau mai puțin importante.

Poate ar trebui să profit de situație și să-mi procur niște manuale de istorie. Poate, poate mă aleg și cu ceva constructiv.

Marți - 3 minute bune (12)

2011-12-06T22:04:00.002+02:00

Azi a fost foarte marți, așa că e nevoie de mai mult de 3 minute să se șteargă câteva secvențe nereușite din ziua asta. Așa că, pentru mine, pentru voi- mai multe minute bune de data asta. Dublul lui 3 și încă ceva în plus. Câtă matematică, atâta dramă...

Take Me Somewhere Nice. Sper ca marțea voastră să fi semănat a vineri :)

V-ați pregătit ghetuțele?

2011-12-05T16:50:00.001+02:00

Una dintre cele mai așteptate zile în copilărie era cea de 5 decembrie. Atunci venea Moșul. Moș Nicolae era mai Moș decât Moș Crăciun în copilăria mea. El era cel așteptat cu emoție în fiecare an. El era Moșul. Poate pentru că Moș Crăciun nu venea acasă niciodată, ci doar la grădiniță, unde era normal ca de serbarea de Crăciun să vină și Moșul. Așa că nu mai putea veni și acasă, că doar unul e Moșul și primindu-mi deja cadoul, nici nu aveam pretenția să mai găsesc ceva și sub brad.

Așteptarea lui Moș Nicolae era un ritual. Cu câteva zile înainte, împreună cu sora mea, îi scriam fiecare câte o scrisoare. Țin minte că niciodată nu îi ceream ceva concret. Aveam niște formulări de felul ăsta: „Te rog să îmi aduci ceea ce crezi că merit” și îi desenam câte ceva de fiecare dată. Drept urmare, într-un an, pe lângă cadouri, am primit și câte o nuielușă. N-a fost prea plăcut sentimentul, știindu-ne niște copii cum nu se poate mai cuminți în societate și mai ascultători în familie, însă se pare că relația noastră, de multe ori conflictuală, nu prea i-a convenit moșului în acel an, așa că ne-a transmis un semnal, în manieră proprie.

Un alt lucru pe care îl făceam cu mare atenție era lustruirea ghetuțelor. Trebuie să recunosc că pe vremea aceea, s-ar putea să fi fost cam singura zi din an în care făceam asta. Că tot vorbeam de ritualuri, tata îl avea și el pe al lui. În fiecare seară se așeza și începea să nu curețe încălțările. Era o problemă dacă nu arătau în cea mai bună formă, așa că se ocupa personal de asta. În seara în care venea Moșul însă, ne lăsa să ni le pregătim singure.

Seara asta era cu totul specială. Chiar aveam emoții așteptând să vedem cu ce se vor umple cizmulițele. Nu știu exact cum se procedează în alte case, dar bănuiesc că trebuie să adoarmă copiii, ca să nu dea nas în nas cu Moșul sau să intre la bănuieli dintr-un motiv sau altul. Eu am copilărit la casă, deci posibilitățile erau mai multe. Noi ne așezam afară ghetuțele, pe un fel de pervaz lângă scări. Acolo era locul lor în fiecare an. După ce le așezam tacticos și puneam scrisorile înăuntru, urmau câteva verificări, mergând până la ușă și privind dacă a venit sau nu. Mie îmi era frică să merg singură, așa că mama venea și ea de fiecare dată.

Ceea ce încă mi se pare frumos legat de seara aceea este faptul că încă nu am deslușit misterul venirii Moșului pe nesimțite. În primii ani de viață nu cred că era atât de greu să vină fără să ne dăm seama, dar în ultimii ani în care ne-am mai bucurat de el, aveam îndoielile și semnele noastre de întrebare, așa că eram mai atente la cine părăsește încăperea, cine iese pe afară și alte lucruri de felul ăsta. Cu toate astea, niciodată n-am surprins nimic ce să ne facă să credem că nu a fost chiar Moșul cel ce a adus cadourile. El a venit de fiecare dată, chiar dacă ambii părinți erau în casă, deci nu puteau fi bănuiți de nimic.

Trebuie să spun că nici până azi nu știu cum ajungeau cadourile acolo și cine era spiridușul ce dădea o mână de ajutor. Și nici nu vreau să știu. Îmi place să păstrez magia lui Moș Nicolae. S-ar putea să fi rămas singurul lucru din copilărie ce-și păstrează tainele nedescoperite. Cert e că n-a lipsit niciodată și nici nu a uitat vreodată să ia scrisorile în care nu-i ceream nimic.

Scriu pentru mine...

2011-11-30T11:40:00.000+02:00

Marea majoritate a celor ce treceți pe aici aveți propriile bloguri, așa că vă întreb: vi s-a întâmplat să scrieți lucruri pe care nu le-ați făcut publice niciodată pentru că nu vi s-au mai părut potrivite, dintr-un motiv sau altul? Sau chiar să scrieți lucruri pornind cu gândul că nu o să le faceți publice vreodată? Și mie. Majoritatea lucrurilor scrise în ultima vreme sunt așa.

Aproape orice idee bună nu se lasă concretizată în acele cuvinte ce să mă facă să-i dau undă verde. Cele ce se concretizează sunt cele cărora le-am stabilit de la început soarta: vor rămâne pe veci în umbră, la căldura și protecția laptop-ului meu. Le e mai bine acolo, decât să le arunc în lume, în frig, în necunoscut, riscând să se ia cineva de ele, să le rănească, să le înțeleagă greșit sau să le ignore. Nu-mi permit astfel de riscuri. Nu în cazul ăsta.

Mi se pare că nimic nu-și mai găsește locul aici și totuși scriu. O să ziceți că se numește terapie prin scris. Dar terapia ar trebui să facă bine, nu? Poate face și încă nu-mi dau eu seama. Sau poate efectul terapeutic apare tocmai în momentul în care îți faci curaj și deschizi poarta ferecată cu zece lacăte, lăsând la vedere gândurile considerate prea personale ca să le cunoască și alții. Nu știu. Deocamdată doar se înmulțește colecția de scrieri fără cititori.

Ce e și cu link exchange-ul ăsta?

2011-11-29T14:13:00.000+02:00

Mie nu-mi place deloc treaba asta cu schimburi de link-uri la cerere. Ultima dată când am pățit-o am ales forma cea mai elegantă, adică un răspuns prin mail, după care am și adăugat pagina de contact pe blog, tocmai pentru a nu-mi mai apărea sub formă de comentariu o cerere de schimb de linkuri, adică ceva fără nicio legătură cu ceea ce conține post-ul.

Nu văd care e sensul unui astfel de schimb cu un site sau blog ce nu are nimic de a face cu blogul tău. Iar să ceri schimbul ăsta nu mi se pare cea mai bună variantă. Am fost mult mai deschisă la mesaje care îmi spuneau că le place ce au găsit la mine și că m-au adăugat în blogroll, fără să îmi ceară explicit același lucru. Le-am mulțumit și atunci, le mulțumesc și acum. Personal, n-am făcut nici măcar asta. Pur și simplu am adăugat blogurile pe care chiar le urmăresc și prezența lor acolo e mai mult un ajutor pentru mine decât pentru deținătorii blogurilor respective, deoarece văd cine ce a mai scris, fără să intru de fiecare dată să verific dacă sunt noutăți. Sigur că totul depinde de ce urmărești prin site-ul sau blogul tău. Pentru unii sunt o afacere. Pentru mine nu o să fie vreodată, deci vreau să rămână plăcerea cititului, a privitului, a schimbului de păreri.

Sunt deplasată dacă spun că nu mă interesează în mod deosebit să aflu știri zilnice din Craiova, de exemplu? Eu cred că nu. Așa că ce rost ar avea pentru mine un astfel de site în blogroll-ul meu? Eu nu-mi pun problema că s-ar putea să îmi aducă mie beneficii afișarea link-ului corespunzător blogului meu pe un site de genul ăsta... Ar fi șanse minime, oricum...

Probabil am scris degeaba ceea ce am scris, căci dacă o să mai fie cazul, sigur nu citesc oamenii nimic din ce e aici, deci nu o să afle părerea mea despre subiectul ăsta. De acum nu o să le mai trimit mail-uri civilizate, ci nu o să le mai răspund deloc. Sunt eu într-o formă proastă azi, sau chiar e enervant modul ăsta de abordare?

Marți - 3 minute bune (11)

2011-11-29T12:38:00.000+02:00

Puțin jazz nu dăunează nimănui, așa că Nina Simone pentru azi. Love me or leave me. O mulțime de minute bune vă doresc!

Eleganță sau subtilitate masculină...

2011-11-24T21:27:00.002+02:00

Repere spațio-temporale: un magazin de încălțăminte, în seara asta;
Personaje: un el și o ea (cel mai probabil, un cuplu);
Intriga: Ea vrea să-și cumpere o pereche de cizme;
Mijloc de dialog (atât am surprins eu):
Ea: - Uite, cred că ar trebui să îmi cumpăr și o pereche de cizme din astea, așa mai...

El: - Mai urâțele...?

Ascult R.A.C.I.M., M.I.C.A.R., R.I.M.A.C., C.A.M.I.R., C.I.M.A.R., C.R.I.M.A.

2011-11-23T09:05:00.000+02:00

M-am confruntat iar cu situația în care n-am idee ce să răspund la întrebarea „Ce muzică asculți?”. Răspunsurile precum „Orice în afară de manele” sau „Tot ce sună bine” pe care le auzim la tot pasul sunt atât de uzate și de lipsite, practic, de răspuns, încât n-aș putea avea niciodată unul asemănător. Nu ascult orice, dar ascult orice sună bine pentru mine. Pentru altcineva, ar putea suna oribil. Sunt atâtea genuri muzicale, fiecare cu subcategoria lui, încât chiar n-aș ști să încadrez undeva fiecare piesă ce-mi place.

Eu n-aș putea, așadar, împărți muzica pe care o ascult nici pe categorii, nici pe genuri muzicale, dar aș putea-o împărți pe oameni, pe prieteni. Pe lângă muzica descoperită de mine, am o mulțime de melodii și de trupe cunoscute prin intermediul oamenilor dragi din jurul meu. Cu atât mai dragi, cu cât ne leagă și capitolul muzică, atât de prezent în viața mea. Dacă ar fi să poarte un nume fiecare categorie, ele s-ar numi așa (în ordine alfabetică, căci una aleatorie, nu o să fie niciodată întâmplătoare): A, C, I și M. Plus R. Cel mai frumos e când se intersectează „albumele”. Îmi trimite I o melodie nouă. După primele acorduri, zic: „Îmi place. O știam de la C!”. M mă anunță că a făcut o nouă descoperire. „Știu trupa asta... o ascultam cu A!” Se pare că prietenii mei au și alte lucruri în comun în afară de faptul că mă au pe mine ca prietenă, deși sunt atât de diferiți (în curând o postare dedicată exclusiv diferențelor dintre prieteni).

Un mulțumesc cât se poate de sincer am pentru voi: A, C, I și M. Muzica de la voi mă ajută să zâmbesc, să plâng (I, trebuie să mă înțelegi cel mai bine, căci știu că ai aceleași obiceiuri nesănătoase), să mă relaxez (am ascultat melodia considerată a fi cea mai relaxantă și să știi, M, că nici pe mine nu m-a relaxat prea tare), să intru în niște stări pe care doar o melodie bună ți le poate da (C, ai contribuit semnificativ la capitolul ăsta), să lucrez (rap-ul de la tine, I, îmi dă un ritm numai bun. Știi tu ce știi), să cânt, să o sperii pe sora mea (A, câteva melodii de la tine au efectul ăsta) sau pur și simplu mă ajută să-mi încânt urechile cu ceva plăcut.

Așadar genurile muzicale ascultate de mine sunt cele din titlu, la care se mai adaugă, ocazional, și altele. Ultimul gen muzical e mai spooky, așa, dar merge și el uneori. :)

Marți - 3 minute bune (10)

2011-11-22T17:41:00.000+02:00

Bebe- Siempre Me Quedará. ¡Disfrútala! :)

Arome de toamnă-iarnă

2011-11-20T11:09:00.000+02:00

Cum în ultima vreme gătesc mai bine decât scriu sau mai bine gătesc decât să scriu (ambele variante sunt valabile), iată-mă, din nou, prezentându-mă în fața publicului numeros și necruțător cu ce-am mai bucătărit. Ziceam că ar fi vremea de ceva dulce? Ziceam. Eu când zic, fac, așa că, n-am stat mult pe gânduri și am trecut la treabă.

După ce am făcut toți pofticioșii să înghită în sec și să-și închipuie ce minunății s-au petrecut la mine în bucătărie, ba trimițându-le o poză demonstrativă, ba descriindu-le ce și cum (o prietenă îmi tot spune că mi-am greșit profesia când mă aude cum descriu până și niște banale clătite), am zis să le testez și pe voi. Ei, am dezvăluit și motivul pentru care am ales opțiunea „postare nouă”. Clătite, așadar! Dar nu atât de banale, o să vedeți.

Compoziția pentru foaia de clătite e cea clasică. Lapte, un ou, făină, un praf de sare. Cantități iar nu pot da. Clătite chiar n-am făcut niciodată ajutându-mă de cântar... Se amestecă toate ingredientele până obțineți un aluat de consistența aluatului pentru clătite :)

Până aici nimic nemaivăzut. Nici de aici încolo nu o să fie ceva deosebit de spectaculos, însă delicios vă asigur că a fost.

Umplutura pentru care am optat e așa, mai de sezon rece, ca să nu zic iarnă, căci încă nu e. Așadar: clementine, un măr, stafide, zahăr, scorțișoară, esență de vanilie. Am caramelizat zahărul, am adăugat clementinele și mărul tăiate în cuburi, am pus și puțin suc de clementine ca să fiarbă puțin și să se înmoaie fructele. Am adăugat stafidele, iar la final aromele (de data asta scorțișoară și vanilie). Când minunăția asta a căpătat o culoare aurie și a scăzut sucul, mi-a dat de înțeles că e gata.

Nu mi-a rămas decât să umplu clătitele cu mult prea plăcut mirositoarea umplutură, să le aranjez frumos în farfurie, ca pentru poză, și să le mai dichisesc puțin cu coajă de clementină răzuită și câteva bucăți din fructele ce mă trimit cu gândul la zăpadă.

Simplu? Simplu! Așa că, inspirați-vă și îndulciți-vă!

Liniște...sau așa ceva

2011-11-18T22:58:00.001+02:00

E liniște. Prea multă, prea bruscă, prea apăsătoare, prea liniște… Muzica nu face decât să intensifice liniștea. Îmi vreau liniștea mea înapoi. Asta nu știu a cui e, de unde vine, dar nu-mi face nicio plăcere că trebuie să facem cunoștință. Aș prefera să o țin la distanță, dar ea insistă să-mi fie în preajmă, iar eu nu prea știu cum să-i transmit ce vreau. Nu-mi place liniștea. Nu asta... Liniște...

„Atâta liniște-i în jur de-mi pare că aud/ cum se izbesc de geamuri razele de lună.”

Lucrurile nu revin la normal!

2011-11-17T16:48:00.003+02:00

Lucrurile nu revin niciodată la normal! Nu au cum... Dacă prin lucruri înțelegem obiectele de mobilier dintr-o cameră, cărora le redăm fostul loc după o încercare eșuată de redecorare, atunci e posibil. Lucrurile pot reveni la ceea ce stabilim că e normal. Când lucrurile înseamnă mai mult de atât, o întoarcere la normalitate nu mai este posibilă. Nu una integrală, în orice caz. Obiectele își pot recăpăta locul. Noi, nu. Nu același loc pe care îl aveam înainte de evenimentul ce a dereglat normalitatea.

Când spunem că „lucrurile au revenit la normal” ne referim, de regulă, la depășirea unei perioade mai altfel, la ceva ce nu făcea parte din obișnuitul nostru, din normalitatea pe care o cunoșteam până atunci. Când momentul sau perioada au trecut, spunem că lucrurile au revenit la normal. Poate tot ce e în jurul nostru să arate la fel, să pară la fel, dar cei care nu vor mai fi la fel ca înainte suntem noi. N-avem cum. Nu putem șterge experiența, perioadele de „anormalitate” ca și cum n-ar fi fost. Ele rămân în noi și suntem nevoiți să le purtăm cu noi tot timpul. După o vreme se mai ascund, mai rămân în urma normalității de acum, dar niciodată nu dispar de tot. Din când în când revin, ne ajung din urmă noua normalitate și stârnesc reacții.

Eu nu mai pot fi eu- cea de azi, nefiind și eu- cea de ieri. Ne conținem trecutul ce nu ne lasă să revenim la normal.

Marți - 3 minute bune (9)

2011-11-15T17:57:00.001+02:00

E din nou marți. Incredibil cum trec săptămânile...dar să nu intrăm în veșnica problemă a trecerii timpului, ci să ne bucurăm de vreo 5 minute bune, de data asta. Vă aduc la cunoștință obsesia ultimelor zile: For You- Angus and Julia Stone.

Salată cu paste

2011-11-15T10:37:00.000+02:00

Când am văzut bolul ăsta (care, fie vorba între noi, nu e gândit a fi folosit în bucătărie), eu n-am putut să văd decât salată cu paste în el. Așa că, am analizat câteva zile recipientul, l-am cumpărat într-un final șiii.... salată cu paste!

Pentru o salată precum o vedeți pe cea de aici, e nevoie de următoarele:

- paste fierte și răcite (se pot folosi spirale, penne sau orice preferați, doar să fiți siguri că rămân destul de ferme după fierbere)

- șuncă din piept de pui
- castraveți murați
- amestec mexican de legume (mazăre, porumb, ardei)
- puțină maioneză
- sare, piper

- măsline pentru decor (și nu numai)

Modul de preparare nu e altul decât cel pe care îl bănuiți. După ce se răcesc pastele, se amestecă cu șunca și legumele tăiate în cuburi nici prea mici, nici prea mari. Se adaugă maioneza (o recomand pe cea făcută cu propriile mânuțe, în defavoarea celei cumpărate - pentru un plus de savoare), sarea și piperul. Se așează în minunatul bol, se ornează cu măsline, se lasă puțin la frigider și se servește cu mare poftă.

Simplu și eficient!

Ai sistemul imunitar scăzut? Consultă un psiholog!

2011-11-13T14:26:00.000+02:00

S-ar părea că sursa problemelor mele (de sănătate) din ultima vreme este sistemul imunitar dat peste cap. Nu știu cum am reușit să-i fac asta...deși am câteva bănuieli. Medicii oftalmologi consultați îmi spun pe rând că vinovat e sistemul imunitar, care nu face față cum ar trebui dușmanilor din jur și că, cel mai probabil, o perioadă stresantă pe care organismul nu a putut-o gestiona, a dus la apariția problemei.

Așa o fi, zic. O să trebuiască să fac niște analize să mă conving. Până una alta, m-am apucat să caut tratamente pentru întărirea sistemului imunitar (mai întâi pe internet și apoi la medici, ca toată lumea). Printre primele lucruri pe care le aflu, sunt următoarele: „ Foarte multe studii au arătat că stări psihologice de stres, depresie sau tristețe afectează sistemul imunitar. Rezultă de aici că pentru întărirea sistemului imunitar sunt recomandate relaxarea, optimismul și eliminarea stresului”.

Stați un pic! Eu nu căutam nici psiholog, nici cursuri de yoga! Niște pastile nu aveți? Răspunsul poate că ar fi: Diazepam! Hai să nu începem și cu tratamentul pentru întărirea sistemului imunitar la fel ca și cu regimul de slăbit, unde bineînțeles că cel mai important nu e să nu mănânci (orice), ci să te împaci cu tine, să fii relaxat, să știi exact ce îți propui...Yeah right...

Cred că rămân cu sistemul imunitar la pământ dacă mă bazez pe intrarea într-o stare zen care să rezolve lucrurile...Deși pralinele cu Cointreau par să mai ridice moralul. Poate au efect și asupra sistemului imunitar, căci asupra unei eventuale încercări de dietă, sigur au...

De ce trebuie să știe Facebook tot?

2011-11-11T19:48:00.001+02:00

Îmi asum riscul de a-i deranja pe unii cititori ce poate au practicat sau mai practică ceea ce urmează eu să critic, dar nu trebuie să vă simțiți ofensați, căci nu vizez pe nimeni. Nici nu știu dacă există printre voi, dar există în lista mea persoane care fac asta. Eu pun doar niște întrebări și poate mă lămuriți.

De ce fac unii gestul de a declara, după două zile de relație, că sunt „in a relationship”? E foarte bine. Dacă le e bine și simt nevoia să împărtășească asta, sigur pot să o facă prietenilor reali, și nu unei liste de sute de „prieteni”, dintre care, în mod sigur, măcar pe câteva zeci nu i-au văzut vreodată.

După ce ne țin în suspans încă vreo 3 zile, vedem: „in a relationship with x-ulescu”. Ok, ne-ai satisfăcut și curiozitatea asta. Să fiți fericiți! Încep declarații publice pe wall-ul fiecăruia, depinde care e mai „declarativ”. Mai trec vreo două săptămâni și apar probleme în paradis. Bineînțeles că trebuie să știm și noi că „it's complicated”. Da, știm. Pentru toată lumea e...nu sunteți singurii. Sper să vă reveniți.

După încă o săptămână, inevitabilul se produce și suntem anunțați că sunt „single” again. Încep întrebări, la care nu cred că le mai vine să răspundă, dublate de transmiterea unui fel de „condoleanțe”. Pentru relație, evident. Cel mai ciudat mi se pare când văd „like-uri” la un astfel de anunț. Oare ăștia cu like-ul sunt cei care râvneau la unul dintre ei sau cei care nu suportau iubitul sau iubita prietenei/prietenului lor și e un fel de apreciere publică a deciziei bune luate? Sau e un fel de primire în clubul celor „single”? Rămâne un mister.

Așa că, întreb și eu: nu era mai bine dacă mai așteptai două săptămâni înainte să ne anunți care e statutul tău? Te scutea de efortul de a-l schimba așa des, de întrebările nedorite, de ștergerea pozelor cu celălalt, a declarațiilor de pe wall... de penibil, mai pe scurt.

Mă rog...fiecare are propriile metode de a-și exterioriza trăirile. Unii simt nevoia să spună tuturor că sunt fericiți, că au probleme, că suferă; alții preferă să știe cât mai puțină lume. Câteodată pot să înțeleg ambele categorii. Azi,o înțeleg mai puțin pe prima.

Recidivă...

2011-11-10T19:26:00.000+02:00

Spuneam eu prin martie exact așa: „Nu știu exact cum, dar am ajuns să fiu internată a doua oară anul ăsta. Și e abia martie...” Ei, acum e noiembrie, iar intervenția chirurgicală cu numărul 3 nu s-a lăsat prea mult așteptată. Cred că nici dacă aș fi intrat în vârtejul operațiilor estetice, nu le-aș fi făcut în ritmul ăsta.

Acum încerc să dibuiesc tastele, cu un ochi bandajat și celălalt miop, deși mi-am zis că o să stau departe de laptop, tocmai pentru a nu-l obosi pe cel puțin mai sănătos. Doar că mă plictisesc. N-am ce face. De citit nu se pune problema, de plimbat, nici atât, deci nu-mi rămâne nimic.

Un ochi bandajat aduce după sine numeroase dezavantaje:

1. Nu vezi. Când nu vezi cu un ochi e rău; când și cel cu care ar trebui să vezi nu se descurcă prea bine, e și mai rău.

2. Atragi priviri nedorite dacă ești nevoit să te întâlnești cu oameni până reușești să te ascunzi undeva. Și cum mai e de lucrat la teleportare, te cam întâlnești cu oameni...

3. Nu poți să plângi. De fapt, plângi cu un ochi, căci lacrimile de la cel bandajat se pierd pe undeva prin pansament...Noroc că am fost precaută și am rezolvat problema în avans.

4. Nu poți să scrii liniștit o postare până la capăt pentru că începe să te doară capul și să vezi în ceată...

Lista rămâne deschisă. Mai sunt câteva...

Să fiți sănătoși!

Mi-am cumpărat cizme cameleonice

2011-11-09T11:33:00.000+02:00

...sau sunt eu daltonistă

Știu că daltonismul se referă, de obicei, la incapacitatea de a identifica sau a deosebi culorile roșu și verde. De obicei, am spus. Asta înseamnă că poate fi vorba și de alte culori. La mine verde și maro ar părea să fie culorile problematice.

Să mă explic: merg eu aseară, după 10 ore de muncă și o încercare eșuată din ziua precedentă, în căutarea unei perechi de cizme. Urăsc să merg la cumpărături când știu exact ce am de cumpărat. Acum aveam o nevoie destul de urgentă de cizme. De fiecare dată când vreau să îmi cumpăr ceva pentru că am nevoie, fie nu găsesc absolut nimic pe placul meu, fie găsesc ceva ce în primă fază îmi place, împinsă cumva de gândul că trebuie să aleg ceva, după care sfârșesc prin a nu-mi mai plăcea. Cel mai frumos e când nu cauți ceva anume, ci vezi acel ceva ce îți atrage atenția, de care te îndrăgostești la prima vedere și pe care nu te poți abține să nu-l cumperi. Când mergi chitit să cumperi un anume lucru, nu prea mai găsești plăcerea cumpărăturilor.

Revin: merg eu aseară (după 10 ore de muncă) să mai fac o încercare. După ce mai multe magazine mă lasă rece cu oferta lor de produse sau cu prețurile practicate, găsesc la un moment dat ceva ce îmi atrage atenția. Probez două modele, o pereche de culoare neagră, o alta, ceva mai drăguță, de culoare...verde. Un verde foarte închis, plăcut, dar verde. Mă gândesc, mă răzgândesc, mă mai răzgândesc o dată, întreb vânzătoarea dacă nu mai au și alte culori și hotărăsc să îmi cumpăr cizmele verzi. Încep să mă gândesc cu ce le-aș putea combina din garderoba mea...s-ar găsi variante. Bun...cizme verzi să fie!

Ajung acasă. Sora mea, foarte nerăbdătoare, așteaptă să-i arăt achiziția. Eu încep să deschid cutia, explicându-i că îmi plac, dar sunt un pic nesigură de alegere din cauza culorii...maro?!? Le întorc pe toate fețele. Sunt maro! Ori și-au schimbat culoarea pe drum, ori vederea mea lasă de dorit, ori lumina din magazinul cu pricina deformează rău de tot realitatea. Am ajuns la concluzia că ultima variantă e cea mai plauzibilă.

Mi se pare foarte aiurea să se întâmple așa ceva. Oare dacă îmi luam perechea ce credeam că e neagră, mă alegeam cu niște cizme mov? Sau cum era să întreb vânzătoarea dacă nu au alte culori în afară de verde? Oare ea știa ce culoare au cu adevărat? Ce faci dacă chiar îți dorești cizme verzi și te trezești că sunt maro? Poți să îți ceri banii înapoi, poți să dai în judecată magazinul?

Am cizme maro! Asta e bine. Mult mai bine decât dacă erau verzi, idee cu care, drept să spun, mă cam obișnuisem până să ajung acasă. Maro e perfect. E ceea ce căutam, de fapt. Așa că, e plus-que-parfait, ca să citez pe cineva :)

Marți - 3 minute bune (8)

2011-11-08T01:00:00.000+02:00

Deși mesajul piesei nu e cel mai optimist și pacifist cu putință, felul în care este transmis mie îmi creează, în mod surprinzător, o stare veselă :) E genul de melodie amuzantă care, însă, te poate face foarte ușor să treci într-o altă stare. Depinde cât ești de dispusă să te lași invadată de gândurile negative. Eu am zis să o postez repede în noaptea asta, căci când se face zi, nu știu ce stare o să mai am...
Am primit-o de departe, drept pentru care transmit mulțumirile de rigoare expeditorului (thanks, Ioana) și o împart și cu voi. Să aveți o zi de marți plină cu minute bune!

Cuvinte, gesturi, amânări...

2011-11-07T20:24:00.000+02:00

Există cuvinte ce rămân nerostite, cărora nu le găsim locul când aveam ocazia să le spunem, ca după aceea să nu le mai găsim rostul. Cuvinte, gesturi... Avem impresia că o să avem timp să le spunem, să le facem, că nu e momentul lor. Dar nu de fiecare dată timpul e de partea noastră. De fapt, mai mereu, timpul e doar de partea lui.

Ne trezim că suntem puși în situația de a nu mai fi nevoie să rostim sau să facem lucrurile pe care le-am amânat din convingerea sau speranța că vom avea timp pentru ele. Când conștientizăm că nu vom mai avea ocazia să le dăm viață, încep regretele și întrebările care încep cu „Cum ar fi fost dacă?” Nu vom ști niciodată. Poate ar fi fost mai bine, poate ar fi fost la fel sau chiar mai rău.

De ce le refuzăm cuvintelor și gesturilor dreptul la viață? Ele rămân doar în capul nostru și revin din când în când, vrând cu tot dinadinsul să-și trăiască clipa amânată de noi. Ne cutremură nopțile apărând în vise, ne fac să ne dorim să facem acum ceea ce n-am făcut atunci, gând pe care ni-l alungăm rapid în momentul în care ne dăm seama cât ar fi de stupid să facem asta.

Nu prea avem timp. De aceea poate nu ar trebui să amânăm să spunem sau să facem ceea ce simțim în momentul în care avem ocazia să o facem. S-ar putea să nu mai apară o a doua. Deci, nu lăsa pe mâine ceea ce încă poți face azi. S-ar putea ca mâinele imaginat de tine să nu semene deloc cu mâinele real.

Marți - 3 minute bune (7)

2011-11-01T00:08:00.001+02:00

Need you now a celor de la Lady Antebellum pentru marțea asta. Eu am ales, însă, o variantă cântată de Adele. Sper să vă facă plăcere să o ascultați. Să aveți o lună noiembrie minunată!

Un fel de matematică...

2011-10-31T21:41:00.000+02:00

Încă număr literele din cele câteva cuvinte ce și-au pierdut rostul.

Îmi număr întrebările fără răspuns și constat mereu că au rămas tot atâtea.

Scad așteptările și adun un soi de acceptare nesigură.

Mai număr o dată întrebările. Tot atâtea...

În fiecare zi se înmulțesc gândurile, de parcă nu erau destule.

Încerc să le anulez pe cele absurde.

Împart în stânga și în dreapta zâmbete, momente în care gândurile și întrebările se reduc.

Să mai număr?

Tot atâtea...

Nu ajung la niciun rezultat.

N-am fost niciodată suficient de bună la matematică.

Ce-am mai mâncat...

2011-10-29T21:16:00.002+03:00

De fapt, ce am mai gătit și ulterior mâncat... Nu îmi transform blogul într-unul culinar, dar, din când în când, așteptați-vă să vă mai aduc la cunoștință cu ce mă hrănesc, în special în weekend-uri, căci atunci se stă la noi cel mai mult în bucătărie. Atunci se gătește, căci peste săptămână sandwich-ul nostru cel de toate zilele e o binecuvântare. Ideea e că, pe lângă gustul mâncării, pentru mine e foarte important aspectul. Și aspectul trebuie ținut minte, așa că aparatul foto e de mare ajutor în sensul ăsta. Deci, dacă tot am imortalizat rezultatele minutelor petrecute în bucătărie, am zis să le împart și cu voi, așa că iată ce am mai făcut recent:

Ciuperci umplute cu brânză la cuptor. Se potrivesc perfect cu o garnitură de cușcuș, așa că asta le-am oferit.
S-au bucurat ciupercile,s-au bucurat și consumatorii, deci misiune îndeplinită.

Paste cu ciuperci (tot la cuptor)

Cartofi franțuzești (cum altfel, dacă nu la cuptor?)

Dulce n-am mai făcut nimic în ultima vreme, dar nu mă îndoiesc de faptul că în curând se va petrece și un răsfăț dulce.

Mai merită ceva?

2011-10-28T22:03:00.000+03:00

Le-am spus și eu și nu doar o dată. Vă sunt cunoscute și vouă în mod sigur. Fie că le-ați rostit, fie că le-ați auzit. Cuvintele „nu merită” urmate de „să te superi”, „să te stresezi”, „să plângi”, „să suferi”, „să te gândești” „să te îngrijorezi” sunt printre primele ce ne vin în minte atunci când ne confruntăm cu suferința sau cu starea nu tocmai bună a cuiva din jurul nostru.

Câteodată am impresia că ar trebui să existe un ghid al consolării, așa cum există unul al bunelor maniere sau așa cum există o artă a conversației, să existe arta consolării.

Cum adică nu merită? De unde știi tu că nu merită? Eu tocmai de aia mă stresez, plâng, sufăr, pentru că mi se pare că merită. Dacă n-aș da doi bani pe situația sau pe persoana care mă fac să am astfel de stări, poate nu le-aș avea…

„Nu merită să te superi” sau „să te stresezi” dacă ești nedreptățit, dacă ți-ai picat un examen pentru care chiar credeai că ești pregătit, dacă îți pierzi job-ul, te urăște șeful, cineva se comportă foarte urât cu tine fără niciun motiv et cetera? Doar faptul că există posibilitatea să îndrepți lucrurile, nu o să te facă să te simți grozav, pe moment. E în firea noastră să ne consumăm, de multe ori inutil, să analizăm lucrurile ca să înțelegem dacă problema e la noi sau în altă parte și chiar dacă găsim o soluție la problemele noastre, unii nu o să încetăm să ne îngrijorăm până nu se rezolvă de tot.

Cum să spui „nu merită să suferi pentru el/ea”? Dacă am crede asta, ar fi echivalent cu a constata sau a recunoaște că, de fapt, nu a meritat nici atenția noastră, atenție pe care, cel mai probabil, i-am acordat-o o anumită perioadă, deci că ne-am cam pierdut vremea… Așadar, cam neinspirată replica „nu merită” în astfel de situații. Sunt și cazuri în care cel ce încearcă să te consoleze începe și să enumere defectele celui/celei din cauza căruia/căreia suferi și încearcă să te facă să vezi că, oricum, nu aveați vreun viitor împreună. O altă decizie proastă, din punctul meu de vedere. Nu se face! Poate doar în cazuri extreme, când chiar simțim nevoia să deschidem ochii cuiva care nu reușește să conștientizeze niște lucruri.

„Nu merită să te mai gândești la asta” e o altă replică des întâlnită. „Asta” poate însemna o mulțime de lucruri. Spui asta ca și cum ar fi atât de simplu să îți controlezi gândurile. E un fel de regulă: exact părțile neplăcute revin mereu în creierul nostru până când reușim să facem puțină ordine pe acolo.

Întotdeauna spunem cuvintele ăstea sperând că o să ajute și, de cele mei multe ori, având convingerea că într-adevăr „nu merită”. Pentru că da, se întâmplă să ne supărăm și să suferim din motive care chiar nu merită sau pentru oameni care nu ar trebui lăsați să ne afecteze. Din păcate, în momentele întunecate, e foarte greu de făcut diferența și de decis când să suferim și când nu, când să ne simțim afectați și când să trecem cu vederea lucrurile mai puțin plăcute. Întotdeauna o să fie mult mai ușor de constatat că nu a meritat, după ce a trecut și suferința, deci prea târziu…dar așa se întâmplă.

Așadar, suntem singurii care pot decide dacă ceva merită sau nu. În momentele de care vorbeam, în mod cert o să ni se pară că fiecare supărare își are foarte bine determinate cauzele, că fiecare lacrimă e fondată, că fiecare gând plin de stres sau îngrijorare n-ar fi acolo dacă nu ar avea motiv. Așadar când încercăm să consolăm sau să încurajăm pe cineva, să ne alegem cu mai multă grijă cuvintele. Un „nu merită” poate da impresia chiar că minimalizăm importanța pe care celălalt o dă situației. Să găsim, așadar, alte cuvinte prin care să convingem pe cineva că „nu merită”, dacă într-adevăr așa stă situația.

Dedicație cu aromă de vanilie

2011-10-25T21:15:00.000+03:00

Deși cred că am înghițit un cactus, la cum îmi simt gâtul, deși capul îmi stă cu destulă greutate într-o poziție firească și ochii ar vrea mai degrabă să stea închiși decât deschiși, m-am bucurat, totuși, în seara asta de o surpriză plăcută din partea Cristinei. Mi-a „dedicat” ceva cu totul aparte. N-am mai primit niciodată o astfel de dedicație, deci încântarea e cu atât mai mare. Nu e vorba de muzică, deși nici dedicații muzicale n-am primit, pentru că nu frecventez locuri sau evenimente în care se practică (Se știeee...despre ce vorbesc). Mi-a fost dedicat rezultatul a câteva ore de stat în bucătărie, adică niște brânzoici/brânzoaice (cum preferați) :) Din păcate, le-am văzut doar în poze, dar și așa a fost mulțumitor. Dacă sunteți curioși ce tip de dedicații primesc eu, vizitați-o pe Cristina aici. Veți găsi o mulțime de alte lucruri interesante și, cu siguranță, gustoase.

Marți - 3 minute bune (6)

2011-10-25T19:23:00.000+03:00

De la Alexandrina Hristov mi-e foarte greu să aleg o singură melodie care să constituie cele aproximativ 3 minute bune pe ziua de azi. Am ales, totuși. Pijamale reci pentru azi, deși pe vremea asta deja mult prea friguroasă pentru unii, tare bine ar fi să fie calde. Enjoy!

Crăciunul nu mai e în decembrie?

2011-10-23T22:33:00.001+03:00

Eu știu că timpul zboară, o simt pe propria piele, dar pentru oamenii din marketing se pare că timpul gonește cel mai rapid. Ce găsesc eu săptămâna trecută într-un supermarket (și auzisem că sunt acolo de și mai mult timp)? Brazi împodobiți! În mijlocul lui octombrie! Lângă standul cu urâțenii de Halloween era cel cu podoabe pentru Crăciun.

Se practică scoaterea la înaintare a produselor de Crăciun atât de repede? N-am observat eu în anii trecuți, dar era la fel? Sau cei din departamentul de marketing s-au lăsat conduși în decizia asta de constatarea temperaturilor cu minus, temperaturi care le-au înghețat capacitatea de a face și alte constatări? Intrăm în spiritul Crăciunului de la începutul lui octombrie? Păi unde mai e farmecul?

Oricum, cine credeți că era la standul cu globuri și beteală? Un băiețel de vreo 5 ani (care cred că îl căuta și pe Moș Crăciun pe acolo) și eu. :) Cu toate astea, e mult prea devreme să vedem luminițe colorate și brazi, cred eu...

Internetul nu minte!

2011-10-22T22:07:00.001+03:00

Credeați că adevărul suprem nu există? Vă înșelați. Adevărul absolut e deținut de Măria Sa Internetul. Tot mai des am contact cu oameni pentru care părerea unui specialist nu e chiar cea mai avizată. Nu o să îți spună direct că nu știi despre ce vorbești, dar se îndoiesc vizibil în momentul în care tu le spui ceva despre care ei dețin o altă informație, de cele mai multe ori contradictorie cu cea pe care tu tocmai le-o expui. De unde au informația? De pe internet, firește.

Lumea citește tot felul de lucruri pe internet și trece cu o ușurință de necrezut peste părerea ta de cunoscător cu diplomă, spunându-ți: „Dar am citit pe internet așa și pe dincolo...”. OK, ai citit, dar asta nu înseamna că nu poate fi o prostie ceea ce ai citit sau că n-ai înțeles bine informația citită.

Câteodată mă întreb ce internet au oamenii ăștia, de unde îl au, pe ce căi îl procură? Nu e tot ăla pe care-l folosesc și eu? Când auzi că bonsaii mor dacă nu sunt ținuți într-un ghiveci dreptunghiular, de culoare albastră, îi explici cât de bine te pricepi că n-are nicio legătura culoarea ghiveciului cu viața plantei și mergi acasă și începi să cauți pe internet informația care poate ți-a scăpat. Începi cu formulări elegante, cum ar fi „importanța culorii ghiveciului la bonsai” sau „culoarea albastră a ghiveciului favorizează bonsaii”. Treci și la limba engleză, că poate alții știu mai multe : „ How to choose the right pot for your bonsai”. Informația legată de nebănuita importanță a culorii ghiveciului nu se lasă găsită. Treci la formulări mai ~~tâmpite~~ pământene, cum ar fi: „ghiveci bonsai culoare albastră”, „ bonsai blue pot”, sperând că dacă introduci doar termenii esențiali poate, poate se lasă ea, informația, găsită. Nici gând...Și atunci, unde a găsit individul prețioasa informație?

După ce mai multe persoane îi explică omului că poate sta liniștit în legătură cu viața bonsaiului, indiferent de ce ghiveci alege, cel mai fidel prieten al internetului face și marea alegere. Ce culoare credeți că avea ghiveciul bonsaiului pe care l-a ales? Albastră? Cum ați ghicit?

Marți - 3 minute bune (5)

2011-10-18T19:00:00.000+03:00

Deși azi iar mi-am dat seama că toamna asta nu e ce ar trebui să fie, că e prea frig dintr-odată, că frunzele nu prea s-au colorat, ci cad brunificate și obosite, fiind marți, nu puteau lipsi cele câteva minute bune. Pentru azi, Manu Chao- Me quedo contigo. Dacă mi-ar fi dat de ales, așa i-aș fi spus și eu verii: Si me das a elegir, me quedo contigo. Dar nu mi-a dat... Faceți-vă toamna frumoasă! Poate vă ajută și melodia asta.

René Magritte?

2011-10-14T20:37:00.000+03:00

Doar Renata Iura. Vedere din pat ...

Încotro?

2011-10-13T23:16:00.000+03:00

Nu mai știi aproape nimic. Prea puține lucruri se mai lasă înțelese pe de-a-ntregul. La sfârșitul zilei nu vrei decât să înțelegi câte puțin din ce ți se întâmplă. Și să uiți. Și să mergi mai departe. Să uiți ce a fost bine, ce a fost rău, ce a fost absurd, ce a fost frumos…ce a fost. Ca să poți merge mai departe. Și cel mai dureros e că atunci când crezi că ești pe cale să reușești, te lovești din nou de neputința de a înțelege și faci cale întoarsă până la jumătatea drumului pe care l-ai parcurs oricum cu destul de multă greutate. Și trebuie să o iei de la capăt mereu, fără să ai o vagă idee când o să reușești să ajungi într-un punct din care întoarcerea să nu mai fie posibilă. Nu îți rămâne decât să te gândești că într-o zi o să renunți la apucăturile de rac și o să mergi doar înainte.

Marți - 3 minute bune (4)

2011-10-11T22:07:00.002+03:00

E marți, așa că am nevoie măcar de 3 minute bune. Pentru azi, 3.33 minute bune. Sper să fie și pentru voi.

Temeri

2011-10-10T18:46:00.000+03:00

Auzisem odată cum că nou-născuții nu cunosc sentimentul de teamă. Nu știu dacă e reală informația, dar ar putea fi. Nu avem niciun motiv de frică înainte să conștientizăm ce e în jur, înainte să descoperim că există lucruri de care să ne fie frică.

Mă întreb cum ar fi dacă nu ar exista frica. Cum am fi noi fără frica de eșec, frica de necunoscut, frica de oameni, frica de moarte, frica de întuneric sau frica de singurătate? Cum ar fi să nu ne fie teamă să încercăm? Să nu ne fie teamă să iubim, să spunem exact ce gândim sau ce simțim, să sperăm? Să nu ne punem niciodată problema ratării, a eșecului de teama cărora renunțăm de atâtea ori? Să nu ne fie teamă că vom fi dezamăgiți, că nu ne vom descurca, că nu știm ce urmează, că vom suferi? Să nu ne fie frică să recunoaștem unele lucruri, să ne bucurăm de fiecare moment, să ne lăsăm descoperiți de ceilalți?

Am fi oare mai fericiți? Sau măcar mai liniștiți? Sau doar mult prea curajoși sau inconștienți și am face greșeală după greșeală? Sau, poate, am avea succes după succes. S-ar putea să nu aflăm niciodată cum ar fi pentru că temerile sunt prea multe și pândesc de după fiecare colț.

Să reciclăm, zic...

2011-10-07T21:08:00.000+03:00

Marți - 3 minute bune (3)

2011-10-04T23:20:00.001+03:00

Pentru finalul zilei de marți, The National - Apartment Story. Să vă fie bune minutele ce-au mai rămas!

Scurtul drum de la manele la house

2011-10-03T13:03:00.000+03:00

Discuție surprinsă între două vânzătoare (dintre care una proaspăt angajată) în timp ce îmi cântăreau ciupercile:
- Asculți manele? o întreabă vânzătoarea veche pe cea nou angajată, după ce tocmai fredonase niște versuri din una.
- Nu prea. Zice cea nouă. Mai demult eram fan mai înfocat, dar acum nu prea mai ascult.
- Să știi că aici toți suntem maneliști. Dar trebuie să recunoști că un chef fără manele nu e chef.
- Asta așa e. Trebuie să recunosc.
- Dar ce asculți?
- Rock.
- Rock? Ăștia cu rockul chiar că urăsc maneliștii.
- Am glumit. Cum să ascult așa ceva?
- Dar ce muzică asculți, totuși?
- House...
- Am știut eu!
Noroc că se mișcau destul de încet și am apucat finalul discuției pe tema asta. Aș fi fost neliniștită toată ziua dacă nu aflam le ce gen de muzică a ajuns vânzătoarea cea nouă, pornind de la manele. La house, deci.
Două concluzii am tas din interesanta discuție:
1. Unele persoane sunt foarte hotărâte. Domnișoara în cauză știa să răspundă exact ce gen de muzică ascultă. House. House și atât? Așa se pare. Eu n-aș fi în stare...
2. De la manele la house e doar un pas.

Doamna T

2011-10-01T23:55:00.001+03:00

Până azi, doamna T însemna pentru mine „Patul lui Procust”. De azi, însă, doamna T va fi asociată și cu următoarele cuvinte: „delicatesse, magasin, dinette”. Trioul ăsta se regăsește într-un loc retras, într-o curte de pe B-dul Eroilor. Dacă nu știi de existența acestui loc, sunt destul de puține șansele să-ți sară în ochi, dar odată intrat acolo totul se schimbă. Dispare zgomotul străzii, luându-i locul o muzică liniștitoare și ciripiturile celor doi canari de la intrare. Mai întâi iei contact cu o minigrădină, dar muzica vine din interior, deci trebuie văzut ce se ascunde acolo. Și acolo se ascunde o altă lume, cu o atmosferă interbelică, în care vezi peste tot obiecte vechi, încărcate de povești, ce te fac să te simți ca într-un magazin de antichități. Se simte miros de cafea, iar din vitrine fac cu ochiul tot soiul de produse tradiționale, frumos ambalate.

Spațiul parcă te îndeamnă să scotocești printre lucruri și să descoperi. Albumele cu fotografii se cer deschise, scrisorile și caietul cu însemnările celor ce au trecut pe acolo și au simțit nevoia să scrie ceva îți stau la dispoziție, mici sertare ascund surprize pe care e păcat să nu le descoperi dacă te jenezi să le deschizi. Bijuterii din sticlă de Murano, în mare parte, se ascundeau pe acolo. Am rămas cu gândul la un pandantiv-ceas și s-ar putea să nu mă liniștesc până nu achiziționez unul.

Tablourile, pick-up-ul, ceștile din porțelan, recipientele cu ingrediente pentru ceai așezate atent pe etajere, cărțile vechi conturează și mai mult farmecul locului. În plus. „doamna T” are un aer aparte ce se potrivește foarte bine cu locul și pare o gazdă perfectă.

Dacă sunteți din Cluj sau dacă aveți drum pe aici, nu o ocoliți pe Doamna T. E o lume deosebită acolo, o lume mică...câteva mese, cum spunea cineva.

Desert tomnatic

2011-09-29T19:03:00.001+03:00

Poftele vin și pleacă. Unele, însă, vin și stau așa, în neștire, pe capul meu, în așteptarea zilei în care o să cedez. În astfel de cazuri nu mai am de ales. Într-o zi las totul la o parte și pornesc drumul satisfacerii poftei.

De câteva săptămâni mă gândesc la găluște cu prune, o minunăție de desert ce, nu știu din ce cauză, la mine în familie nu se practică. L-am făcut eu o singură dată anul trecut și nu mă feresc să recunosc că a fost un real succes :). Eu asociez desertul ăsta cu toamna, deși am avut nesperatul noroc să-l mănânc și vara (thanks Meli ;) ), chiar vara asta, dar se pare că pofta nu s-a lăsat înduplecată cu una cu două, deci creierul meu continua să țipe: „ Prune!Găluște cu prune!” (un fel de James Bond găluștele ăstea). Nu mai lungesc introducerea, căci ceea ce urmează e mult mai interesant... Azi am cedat poftei, după cum bine v-ați putut da seama. Am pornit de dimineață în căutarea ingredientelor ce-mi lipseau din frigider și am început lupta.

Pentru ceea ce vedeți e nevoie de următoarele: prune, cartofi, un ou, făină, sare, zahar, pesmet, stafide, unt și cam orice mirodenii aveți prin casă (vanilie și scorțișoară am folosit eu). Nu pot să vă dau cantități exacte, pentru că, fiind un artist în bucătărie, nu mă cramponez de lucruri mărunte, cum ar fi gramele. Ah, n-am nici cântar, dar asta n-are nicio legătură...

Pentru început am curățat vreo cinci cartofi, i-am tăiat în patru și i-am pus la fiert cu puțină sare. Cică preparatul ăsta se face cu cartofi fierți în coajă. Personal, urăsc să curăț cartofii fierți de coajă, așa că am adaptat rețeta propriilor preferințe. Cât timp se fierbeau cartofii, am scos sâmburii din prune și am avut grijă să le aromatizez cu zahăr vanilinat, esență de vanilie și scorțișoară. Am adăugat și zahăr și le-am lăsat să se odihnească. V-am mai spus de ingredientul minune cu care adorm fructele instantaneu. L-am folosit și de data asta. Cartofii fierți se pisează bine și se lasă la răcit. Pentru că mă feresc de timpii morți, cât se răceau cartofii am trecut la prepararea pesmetului în care vor fi răsfățate găluștele la final. Am topit un cub de unt, am adăugat pesmet, iar după ce s-a rumenit puțin am adăugat și zahărul și am stins focul, pentru a împiedica arderea zahărului.

Între timp s-au răcit și cartofii, așa că am adăugat un ou și făină până am obținut o cocă mai moale. Am modelat coca în bucățele de formă rotundă. Fiecăreia i-a revenit câte o prună deja înmiresmată. În mijlocul fiecărei prune am pus câteva stafide aurii, rezultând, astfel, niște găluște de tip matrioska. În continuare, am învelit cu grijă prunele în plapuma de aluat fraged.

Le-am aruncat în apa ce deja clocotea până ce au binevoit să se ridice la suprafață, semn că sunt fierte. A urmat răsfățul suprem, adică tăvălirea lor prin pesmetul delicios.

Cam ăsta e rezultatul:

Trebuie spus că e bine să aveți grijă și la cantități dacă vreți să fiți siguri de rezultat, că durează ceva prepararea și că e un desert ce necesită activități pe mai multe fronturi (eu mai pregăteam și un alt preparat în timpul ăsta. Cred că azi s-au coborât asupra-mi ceva Superwoman powers), dar merită. Do try this at home!

Marți - 3 minute bune (2)

2011-09-27T12:26:00.001+03:00

Pentru azi, Amy McDonald- Troubled Soul

Back to work...

2011-09-22T15:37:00.002+03:00

S-a terminat și concediul. A venit greu și a trecut mult prea repede. Când a început mi-am pus în gând câteva lucruri pe care voiam să le fac în zilele mele libere. În mare parte, am reușit să le duc la capăt cu succes, dar am mai și eșuat pe unele planuri.

Primul pe listă a fost unul de maximă importanță și anume intrarea într-un program de odihnă și recuperare. Am sperat să am parte de zile cu mult soare, cu liniște, cu treziri târzii, cu mâncat bunătăți de pregătirea cărora să nu mă ocup eu și cu alte lucruri de felul ăsta care să mă facă să mă simt în vacanță. Din fericire, le-am avut pe toate în majoritatea zilelor.

Un alt plan, ce concurează la ocuparea primului loc în priorități, a fost o cură de „decafeinizare”. Am reușit-o și pe asta. Până acum a fost în zadar deoarece nu a avut efectele sperate, dar am hotărât să mai continui o vreme, să vedem ce iese. Vă rog să-mi remarcați determinarea. În loc să renunț, având în vedere lipsa efectelor pe care le așteptam, am decis să duc mai departe efortul prin care renunț la una din puținele plăceri aproape zilnice. Să-i zicem determinare ...

Un alt plan a fost renunțarea la internet. Aici am eșuat după cinci zile în care am rezistat aproape eroic. Nu știu exact de ce mi-am propus și lucrul ăsta. În afară de faptul că voiam să mă îndepărtez de toate elementele ce constituie cadrul mult prea bine știut de zi cu zi, să mă deconectez, poate și să mă ascund de tot pentru puțin timp, n-am avut alt motiv. Ah! Ăstea erau motivele... Așa cum mă așteptam, nu a fost prea ușor. E o chestiune de obișnuință, dublată de gânduri precum „Câte mail-uri o să am de citit/șters! Sper că n-am uitat de ziua de naștere a vreunui prieten. Nu e aici Facebook-ul să-mi amintească... O să am de recuperat lecturi de pe bloguri, în cazul în care oamenii pe care îi citesc au avut spor la tastat cât eu am lipsit” și alte asemenea gânduri neliniștitoare. Până la urmă am decis că n-am făcut nimic pentru care să merit să mă pedepsesc singură, așa că ultimele zile am fost însoțită de bunul prieten, Internet.

S-a scurs, așadar, cu o deloc dorită rapiditate, vacanța. O aștept pe următoarea. Până atunci, însă, sper ca somnul suplimentar, lipsa grijilor ce privesc imediatul și o aproape reușită încercare de a fi eu cu mine să îmi fi dat energia de care voi avea mare nevoie în lunile ce urmează.

Ce ați citit de Jack Daniel?

2011-09-22T00:12:00.001+03:00

La cerința „Numiți trei autori străini”, o elevă de clasa a VI-a răspunde: „Jack Daniel's”. What??? Vă asigur că nu și-a dorit să fie spirituală...
Deci, vă place Jack Daniel's? Îl citiți des? E pe gustul vostru?

Marți - 3 minute bune

2011-09-20T21:32:00.001+03:00

Începând de azi, mi-am propus să mai introduc o „rubrică” pe aici. Dacă tot mi-am făcut un obicei din a înlocui, din când în când, cuvintele cu muzica, am zis să îi acord celei din urmă un loc al ei, unde să se simtă bine, nestingherită, un loc bine meritat, de altfel, având în vedere ajutorul pe care îl aduce frecvent blogului, dar mai ales autoarei lui.

Pentru noi (eu, blogul, cei care vă mai rupeți din timp să aruncați un ochi pe aici), de azi ziua de marți nu mai înseamnă trei ceasuri rele, ci vreo trei minute bune. Dacă vor fi doar două, dacă vor fi cinci sau mai multe, rămâne de văzut și, mai ales, de auzit.

Pentru azi, Devendra Banhart cu The Body Breaks. Enjoy!

Autumn colours and sounds

2011-09-18T14:55:00.000+03:00

Dor

2011-09-09T22:15:00.000+03:00

Ce faci când ți se face dor? Dor de cei pe care nu mai ai cum să-i vezi decât în vise, dacă ești norocos..

Dor de cei pe care îi vezi rar pentru că își caută liniștea în altă parte...

Dor de cei cărora nu le e dor de tine...

Dor de tine însuți...

Ce faci? Ar trebui să încerci să îți suprimi dorul, să te prefaci că nu există? Sau îl alimentezi cu fiecare melodie auzită și care are o cât de vagă legătură cu ceea ce îți stârnește dorul, cu fiecare nume pe care îl auzi întâmplător și care te trimite exact acolo unde doare, cu fiecare poză păstrată, cu fiecare fărâmă de amintire?

Ar trebui să învăț să uit? Nu cred că vreau. Să găsesc soluții? Uneori chiar nu mai e posibil, alteori, chiar nu mai are rost... Să mă gândesc că o să dispară la un moment dat de la sine? Nu prea știu dacă se poate... Ce fac?

Maxima zilei

2011-09-07T23:51:00.001+03:00

(...e două, de fapt. Sau e decât două, dacă vreau să fiu corectă până la capăt. Am observat că, mai nou, „decât” nu doar îl înlocuiește în mod greșit pe „doar”, dar e folosit și la nimereală, indiferent dacă își găsește sau nu locul într-o frază. )

„Un rău nu vine niciodată singur.” Ba chiar vine însoțit de mulți prieteni. Și tot vin, și tot vin...

„Nicio faptă bună nu rămâne nepedepsită”. Mi s-a spus că o să mi se răsplătească pe lumea cealaltă. Ar trebui să fiu foarte nerăbdătoare?

Nunta la români

2011-09-03T15:22:00.001+03:00

Dacă se întâmplă să fiu acasă sâmbăta și dacă se întâmplă să dorm mai mult, există două lucruri care mă trezesc. E vorba fie de muzica populară ascultată de vecinul ce stă un etaj mai jos, fie de claxoanele exasperante ale mașinilor ce alcătuiesc adevărate alaiuri la nunțile ce nu mai contenesc. Nu o să tratez azi subiectul „muzică populară”, dar nu pot să nu remarc o continuitate a obiceiurilor proaste de la nunți, deși suntem în 2011.

Bine, ar fi multe de zis despre nunți, începând cu întrebarea „de ce ai face una?” Vorba surorii mele, trezită, la rândul ei, de claxoane: „Oamenii ăștia n-au auzit că instituția asta e în derivă? de ce nu se liniștesc odată?” E opțiunea fiecăruia dacă face sau nu pasul ăsta. N-am nimic împotriva lui, să ne înțelegem. Chiar e un lucru devenit firesc, foarte frumos dacă îți dai seama că ai făcut cea mai bună alegere și ai de gând să rămâi la ea. E și un act de mare curaj, după părerea mea. Așadar nu sunt deloc împotriva căsătoriei, dar sunt împotriva felului în care majoritatea alege să facă ceea ce reprezintă începerea unei căsnicii, adică nunta.

Personal, am o listă numeroasă de lucruri ce-mi displac profund atunci când vine vorba de evenimentul ăsta. De la mirese împopoțonate, la miri în costume albe ce le conferă, inevitabil, un aspect de cocalar, la nuntași plini de paiete, la claxoanele de mare prost gust.

Bineînțeles că există și mirese finuțe, și miri mai puțin stingheri în propria îmbrăcăminte, și nunți plăcute. Dar majoritatea optează pentru aducerea câtorva elemente tradiționale, deși nunta se vrea una modernă. Nimic mai neinspirat, având în vedere ce înseamnă tradițional, în viziunea celor ce aleg asta. Dacă a păstra tradiția înseamnă claxoane prin centrul orașului, mașini pline de panglici, horă în fața blocului și lăutari amețiți, mă declar din cale afară de modernă. Urmează alte puncte obligatoriu de bifat în cadrul petrecerii. Pe lângă faptul că, de multe ori, protagoniștii principali nu cunosc jumătate din invitați, trebuie să se mai și dea în spectacol în fața lor printr-un dans la care s-au chinuit câteva săptămâni să-i învețe pașii și asta se vede, prin trecerea unor probe prin care să-și recupereze partenerul furat (mai nou, sau mai vechi, habar n-am, se fură și mirele...nu facem discriminări), prin scoaterea jartierei și alte asemenea minunății...

Dacă ar fi să mă căsătoresc vreodată, cred că mi-aș asigura liniștea de la început, prin formularea textului de pe invitații (acolo se găsesc, de regulă, alte nerozii...citate sau motto-uri care mai de care mai tâmpite). Ar trebui să sune cam așa „ v-am invitat la acest eveniment pentru că vă considerăm prietenii noștri, așa că știm că nu o să claxonați, nu o să ne furați în mijlocul petrecerii, nu o să vreți să dansați dansul pinguinului. Pe cei pe care îi suspectam că ar face așa ceva, i-am evitat...”

Muzica e o altă problemă la nunți. Aparent, indiferent de calitatea muzicii pe care cei doi o ascultă acasă, la nuntă trebuie să fie de toate, ca să se simtă toată lumea bine, să fie pe gustul tuturor. Da, așa îți trebuie dacă o lași pe mama-soacră să facă lista cu invitații și te trezești la propria nuntă cu toate rudele ei, pe care nu le-ai văzut în viața ta...trebuie să ai și două manele și niște muzică populară să se simtă și ele bine. Greșit! Eu cred că ar trebui să fii egoist atunci când vine vorba de nuntă. Să te gândești în primul rând la tine, la ce îți place ție, ce te face să te simți bine pe tine. Dacă invitații te cunosc, așa cum ar fi normal, o să se simtă bine și ei.

După părerea mea, nunta ar trebui să fie o petrecere frumoasă, cu lume puțină, dar care are lucruri în comun cu tine, fără artificii la miezul nopții, doar nu e anul nou, fără obiceiuri ce nu mai au niciun sens, fără agitație de prisos. Ar trebui să fie un eveniment foarte personal, în care să se simtă amprenta celor doi actori principali. În felul în care își fac nunțile cei mai mulți, nu prea regăsești lucrurile astea, din păcate.Să fie ei sănătoși, dar la claxoane sâmbăta dimineața tot ar putea renunța, măcar la gândul că unii preferă o oră în plus de somn în defavoarea aflării veștii că s-a mai căsătorit un cuplu.

Într-o postare viitoare, o să tratez separat problema mireselor. Mi se pare că se urâțesc într-un mare fel în toată încercarea lor de a fi deosebite în ziua nunții. To be continued...

Septembrie

2011-09-01T16:28:00.001+03:00

Pe la începutul verii mi-am amintit de melodia asta, dar am zis că nu e de sezon...Uite că i-a venit vremea, deși nu-mi doream să-i vină atât de repede. Am adus aici două variante ale piesei. Prima e cântată de Nana Mouskouri, iar a doua de Aura Urziceanu și Aurelian Andreescu. Asemănările dintre cele două variante sunt linia melodică și vechimea înregistrărilor :)
Să aveți o lună septembrie așa cum v-o doriți!

Recuperare

2011-08-30T01:05:00.001+03:00

Luna mi-e amară și regret vara ce stă să plece și pe care n-am înțeles-o pe deplin. Nici ea nu cred că m-a înțeles pe mine. Nici măcar eu nu m-am înțeles de câteva ori…

Nu mai încerc să înțeleg, ci doar să accept…că vara e aproape gata, că nu ne-am înțeles, că nu ne-am bucurat destul una de alta…

Vine septembrie. Vine în curând și concediul meu, mult așteptat până acum ceva vreme, prea puțin așteptat acum, când n-am chef de el. Nu că aș avea chef de muncă, doar că nu știu cu ce o să-l umplu. Cu odihnă, sper…măcar atât după o jumătate de an deloc de neluat în calcul atunci când vine vorba de oboseală.

Am acumulat oboseală la toate nivelele. Fizic, simt că nici dacă aș dormi câte 10 ore în fiecare noapte timp de o lună și nici dacă aș avea parte de masaje zilnice sau alte terapii de relaxare, nu m-aș reface. Psihicul e și el destul de la pământ…a avut treabă destulă, chiar și atunci când mai bine s-ar fi odihnit. Partea nord-vestică e epuizată și ea. A fost supusă la munci grele și e obligatorie o refacere cât mai rapidă, dacă nu vreau să îmi fie afectate în continuare celelalte nivele.

Deci, cred că am descoperit ce fac în concediu: mă recuperez…atât cât am mai rămas…

Cele cinci simțuri sunt ... șase

2011-08-19T22:15:00.003+03:00

Eu nu prea m-am bazat până acum pe intuiție. Prefer să analizez situația pe toate părțile, să îi descopăr toate unghiurile și abia apoi să iau o decizie, dacă se pune problema luării unei decizii. Nu-mi place să fiu obligată să spun „m-am grăbit”. Chiar și atunci când analizez lucrurile în cele mai mici detalii, e posibil să iau o decizie greșită, deci nu risc să apelez la intuiție în prea multe cazuri.

La exercițiile de tip multiple choice la engleză, de exemplu, sora mea mă sfătuia tot timpul să mă bazez pe intuiție, pe instinct, atunci când vine vorba de a alege între mai multe variante și nu sunt sigură de răspuns. Să o aleg pe cea care mi se pare că sună mai bine. Atunci când făceam asta și nu făceam apel la regulile gramaticale, greșeam aproape de fiecare dată. La mine suna bine varianta greșită. Deci intuiția dădea greș.

În ultimele zile s-au schimbat lucrurile. La cât de intuitivă am fost zilele astea, vorba unei prietene, ar trebui să mă gândesc serios să joc la lotto. Cred că asta e ceea ce se numește intuiție feminină...De multe ori, însă, nu e cel mai fericit lucru să fii în situația de a spune „Am avut dreptate”...

Niște multiple choice questions, please, să văd dacă funcționează și acolo al șaselea simt...

Sfaturi pentru mine

2011-08-15T18:58:00.000+03:00

Să nu mai pui niciodată întrebări la care ți-e frică să afli răspunsul. E mereu cel de care fugi...

Să nu te aștepți să te lovească fericirea pe neașteptate. Știi doar că ea a fost întotdeauna foarte precaută, chiar când tu nu erai.

Nu mai crede în coincidențe de numere. O să le găsești și când nu o să îți mai dorești.

Obișnuiește-te cu gândul că nimic nu îți iese ușor. Credeam că ai făcut-o deja...

Deciziile tale proaste îi ajută pe ceilalți să ia decizii bune. Keep up the good work!

Renunță la a visa. Tu spui că nu speri atunci când vine vorba de lucruri puțin probabile, dar visezi la ele. E o diferență pe care doar tu o faci și, după cum vezi, nu duce la nimic bun.

Nu te mai gândi unde ai greșit cel mai mult în toate lucrurile pe care le-ai făcut greșit...Nu cred că te ajută în vreun fel.

Ai cam depășit vârsta întrebărilor care încep cu „de ce”, așa că renunță.

Ieși mai des la soare până nu se ascunde de tot. Vezi? Acum parcă ți-a făcut bine jumătatea de oră sub soarele ce are deja aromă de toamnă.

Ce se mai aude...

2011-08-10T14:21:00.000+03:00

Am depășit perioada în care ascultam doar „Hedonism” și „Because of you”. Acum sunt în perioada de „You'll follow me down” și „You saved me” ... :) Despre melodiile lui Skunk Anansie vorbesc. Frumoase melodii...

Enjoy!

Aburi de amintiri...

2011-08-04T15:45:00.001+03:00

Aburi de cafea îmi trezesc diminețile. Eu mai visez puțin... Rătăcesc printre gânduri, amintiri și cuvinte ce nu se lasă rostite. Cele rostite revin mereu, nu fără a fi însoțite de îndoiala că au fost rostite vreodată. Timpul are chef de joacă. Memoria, le fel. Am nevoie de actualizări constante înainte de a adormi pentru a mă asigura că amintirile au corespondent în trecutul real.

Fiecare parte din mine păstrează zona ei de amintiri, însă a fi ordonat nu înseamnă mare lucru pentru ele. Se amestecă, se joacă împreună, mă amețesc. O furnică ce-mi escaladează degetul arătător de la mâna dreaptă apare brusc în zona cu amintirea olfactivă a trei flori necunoscute. Degetele mele se plictisesc. Nu mai pot exersa contorsionismul. Asta e amintirea lor cea mai pregnantă. Ochii îmi sunt asaltați de imagini pe care mi le-aș dori mai clare. Memoria vizuală trădează din nou...

Cândva puteam să îmi închipui. Acum pot să îmi amintesc, iar amintirile trezesc stări amorțite odinioară, făcându-le mai vii ca niciodată și făcându-mă pe mine să îmi doresc un trecut repetabil.

3 zile...

2011-07-21T01:04:00.001+03:00

Trei zile neașteptate, organizate în mare grabă și cu stabilirea ultimelor detalii cu vreo două ore înainte de plecarea trenului. Orele pe care le așteptam lungi, s-au dovedit foarte harnice în numărarea fiecăror 60 de minute. Câteva pagini citite, câteva cuvinte, câteva pliuri aplicate jumătății nescrise a foii cu adresa hostelului au făcut minuni. În plus, noaptea nedormită dinainte și-a făcut efectul, așa că m-am trezit la destinație. Și la propriu.

Urmează ore întregi de mers pe jos, multe scări urcate, din ce în ce mai multe. Privirea mi-e îndreptată mereu în sus, în căutarea de ceva frumos. Abia când ajungem sus, avem motive să privim și în jos și să ne dăm seama cât e de frumos locul de unde am pornit.

Oboseala se resimte doar seara, când pleoapele cu greu se lasă ținute deschise, deși parcă nu ne vine să lăsăm zilele să plece.

Zile pline, intense, soare deloc zgârcit în a ne învălui cu razele lui fierbinți. Plăcerea descoperirii unor locuri necunoscute e amplificată de cea a redescoperirii unor mici zone văzute cu altă ocazie. Praful verzui mărginește trotuarele, conducându-ne pașii spre următorul obiectiv, ca într-o poveste. Eu mă bucur de fiecare lucru pe care îl văd, fără să am grija hărților, fără să am idee unde suntem și spre ce ne îndreptăm, dar am încredere.

Finalul lucrurilor frumoase e mereu purtător de regrete, de întrebări, de speranță, de tăcere. A fost un final de lucru frumos complet. Nu i-a lipsit niciunul din elemente. E poate dovada că a fost, într-adevăr, frumos.

Au trecut deja trei zile și încă umărul meu stâng păstrează mireasma cea mai pregnantă a celor trei zile de călătorie… Teoretic, nu are cum. Dar am tot simțit-o de atunci și nu știam de unde vine până mi-am descoperit umărul încă la fel de încărcat de amintiri, precum mintea și aparatul foto.

Summer flavours

2011-07-11T22:05:00.001+03:00

Azi le sunt recunoscătoare celor care au inventat ciocolata cu mentă, înghețata cu mentă și chiar menta, dacă îmi permiteți... Doar pentru cei ce au inventat frappe-ul cu aromă de mentă încă nu știu ce gând să am. L-am testat azi și nu m-a încântat peste măsură. Ar trebui să mai fac o încercare ca să văd dacă îmi schimb părerea sau îmi întăresc prima impresie.

Aveți și voi arome estivale preferate?

Haz de necaz

2011-07-05T22:50:00.000+03:00

Situația Bacalaureatului din acest an a fost analizată deja pe toate părțile și nu mă îndoiesc că o să se mai dezbată o vreme de acum încolo. Ar fi multe de zis sau nu prea ar fi nimic de zis după ce am văzut rezultatele spectaculoase... Dar, ca orice situație mai puțin plăcută, și aceasta a fost sursă de inspirație pentru cineva mai puțin încrâncenat, probabil, în realizarea a ceva amuzant. Imaginile sigur vă sunt cunoscute, fiind folosite și în alte situații de criză. Nu e de râs ce se întâmplă în școli, dar filmulețul sper să vă trezească un zâmbet...

Urcușuri...

2011-06-26T22:48:00.001+03:00

Oare se termină aici urcarea? Măcar dacă ne-am opri în același loc, în același timp...Câteodată am senzația că deja ai renunțat să mai urci...probabil ai obosit. Nu mi-ar fi deloc greu să înțeleg. Te-a obosit drumul, te-am obosit eu, cu urcarea mea lentă și nesigură, dar dacă ai ști cât de mult mi-am dorit să ajung în vârf...Se poate să nu fi fost atât de evident, m-am poticnit adesea, neștiind pe care bucată de stâncă să calc, să nu ajung să mă prăbușesc în gol sau să o aleg pe cea care să te facă să îți pară rău că m-ai luat în călătoria asta.

Traseul atât de necunoscut m-a făcut de multe ori să îmi pun întrebări legate de unde sunt, să mă opresc și să văd dacă mai mergem pe același drum. Nici tu nu ai avut tot timpul siguranța că ai ales bine. Simțeam cum te gândeai la alte trasee pe care ai fi putut să le alegi sau pe care le cunoști deja.

Câteodată ne sincronizăm pașii și respirația atât de bine, încât urcăm mai mult decât ne propunem; alteori, abia facem câțiva pași obosiți. Poate dacă mi-ai da câteva indicii despre ce urmează, mi-ai da și puțin curaj și urcușul ar deveni mai ușor.

Nu te văd... Sper să fie doar noaptea de vină și încă urci.

It's Friday!

2011-06-17T22:47:00.000+03:00

Deși ziua e pe picior de plecare, încă e vineri. Vinerea a fost dintotdeauna ziua mea preferată. A reprezentat mereu cea mai savuroasă jumătate de zi de weekend, mult mai prețioasă decât zilele întregi ce-i urmau. Acea jumătate de zi era dedicată exclusiv relaxării sau lucrurilor ce-mi făceau plăcere. Orice săptămână grea mă făcea să spun: „Abia aștept să fie vineri”.

În timpul școlii, era ziua în care uitam de teme. Era regula casei: vinerea nici eu, nici sora mea nu ne mai atingeam de nimic ce avea legătură cu școala. La facultate, cu mici excepții cauzate de vreo sesiune mai înverșunată, se întâmpla la fel. Era zi de lectură, de gătit, de filme și popcorn sau alte activități aducătoare de relaxare.

De ceva vreme pentru mine a dispărut ziua cea mult așteptată. Nu mai e nici vinerea, nici o altă zi...Nu mai există ruptura de ritm care să-mi facă bine, să mă încarce pozitiv, să-mi mai dea forță pentru o nouă săptămână. Sper ca la un moment dat să revină. Mă sperie gândul că s-ar putea să nu mai am parte de o astfel de zi. Îmi vreau înapoi vinerea mult așteptată!

O dedicație muzicală, de vineri seara. Nu am reușit să pun clipul oficial, să-i vedeți și pe băieții ăștia ce euforici sunt când vine vorba de mirifica zi de vineri :)

Răsfăț...

2011-06-11T22:09:00.002+03:00

Ce faci când ești în sesiune și timpul (de care te tot plângi că-ți lipsește) zboară pe nesimțite, fără să se gândească că ai niște proiecte de finalizat? Faci prăjituri! Și, mai apoi, scrii despre asta pe blog...
E vară deja, iar unul din lucrurile care îmi plac cel mai mult în perioada asta sunt fructele. Oricât ar fi ele de bune în calitatea lor de fructe proaspete, parcă e păcat să treacă începutul verii și să nu le vâri prin câte o prăjitură ucigătoare de timp (în faza de preparare) și aducătoare de calorii (în faza în care farfuria ce-i era un suport de încredere, se golește încet).
Prăjitură cu vișine. Cu asta mi-am omorât azi timpul și mi-am încântat simțurile. Am făcut și câteva poze, dar ca să nu vă fac doar poftă, scriu și rețeta.

Pentru ca prăjitura să iasă așa cum o vedeți, e nevoie de următoarele:
                                                                     - 1 kg de vișine
                                                                     - 6 ouă
                                                                     - 6 linguri de făină
                                                                     - 12 linguri de zahăr
                                                                     - un praf de copt
                                                                     - esență de vanilie (sau rom)
                                                                     - 1 lingură de cacao
                                                                     - zahăr pudră

Vișinele se spală, se scot sâmburii și li se încântă și lor simțurile cu esență de vanilie și zahăr, atât cât să nu fie prea acre (zahărul de aici nu e reprezentat de cele 12 linguri; acelea se folosesc un pic mai târziu). Eu am pus și puțin coniac și nu a fost deloc de prisos. După ce le-am ospătat atât de bine, iar bucătăria și creierul îmi erau pline de miresme, am lăsat vișinele la somn vreo două ore. Coniacul le-a ajutat un pic să ațipească mai repede.

Urmează blatul. Nimic sofisticat, chiar foarte simplu în ingrediente, dar de mare efect când se întâlnește cu papilele gustative.

Cele 6 ouă se separă. Albușurile se bat spumă împreună cu un praf de sare (niciodată n-am știut cât înseamnă „un praf”, dar l-am pus, ăsta fiind primul lucru pe care mi l-a transmis mama azi când i-am spus de ce mă apuc). Gălbenușurile se amestecă cu zahărul, praful de copt și făina, urmând să fie încorporate albușurile.

Jumătate din minunăția asta, deloc complicată, după cum anunțam, se pune într-o tavă (tapetată cu hârtie de copt, dacă sunteți obsedați de igienă și vă e frică să nu fie vreun fir de praf în tavă. Eu am pus). Cealaltă jumătate se bronzează mai rapid ca la solar cu o lingură de cacao. Se pune peste prima compoziție și, dacă vă credeți artiști, vă jucați cu o furculiță prin tavă până îi dați un aspect marmorat sau hipnotizant. Când artistul se simte mulțumit de operă, se adaugă vișinele, deja amețite de atâta bine în care s-au scăldat două ore. Drept mulțumire, mi-au oferit un suc absolut minunat...

După ce am scos-o din cuptor, nu mi-a rămas decât să o cosmetizez cu puțin zahăr pudră. Mai departe, vă puteți imagina ce s-a întâmplat...

S-au bucurat și florile de Kalanchoe de așa o realizare. E prima de proporțiile astea de când e la noi în bucătărie.

Nelămurire...

2011-06-09T20:33:00.000+03:00

Am observat un lucru ciudat, pe care nu pot să mi-l explic pe de-a-ntregul. La începutul unei relații, fie ea de cuplu, fie de prietenie, discuțiile se învârt în jurul ideilor, a concepțiilor, se fac analize filosofice, se împărtășesc păreri, se caută puncte comune care să ajute la evoluția relației, se aduc în discuție aspirațiile, planurile, în funcție de avântul fiecăruia. În cuvinte mai puține, se pune mare accent pe partea mai spirituală a lucrurilor.

Cum se face că, pe măsură ce suntem mai apropiați, ne interesăm mai mult de nevoile primare ale celuilalt? Niciodată nu o să întrebăm pe cineva cu care nu suntem într-o relație foarte apropiată dacă a apucat să mănânce în ziua respectivă. În schimb, întrebarea referitoare la luarea mesei se regăsește foarte des, mai ales în rândul cuplurilor. Ne interesăm dacă celălalt a mâncat, a dormit bine, dacă i-a fost frig sau prea cald… Întrebările mai profunde vin mai târziu. Mai întâi suntem preocupați de confortul fizic al celuilalt. Nu zic că se renunță la interesul pentru partea spirituală (cel puțin nu în toate cazurile) sau că e un lucru rău să fii interesat de persoanele apropiate în acești termeni, doar că nu pricep prea bine inversarea priorităților.

Eu aș avea câteva răspunsuri, dar aș fi curioasă care e părerea voastră despre subiectul ăsta. Vă invit, așadar, să îmi spuneți de ce credeți că se întâmplă așa sau dacă, într-adevăr, se întâmplă. Se poate să fie doar o impresie…

Flower Power

2011-06-07T00:52:00.001+03:00

O invitație tentantă, dar adesea refuzată

2011-06-05T19:17:00.000+03:00

Dear people of the world,
I don’t mean to sound slutty, but please use me whenever you want.

Sincerely,
Grammar

Eu am văzut-o la Diacritica, dar alte scrisorele asemănătoare se găsesc aici.

TIFF 2011

2011-06-02T13:20:00.001+03:00

De mâine Clujul devine iar mai frumos decât de obicei. Începe TIFF-ul. Ediția a 10-a.

Se umplu din nou străzile de cinefili ce aleargă de la un cinematograf la altul pentru a rata cât mai puțin din programul ce și anul acesta se arată unul reușit. Săli de cinema pline, un amestec de culturi și limbi, filme bune, actori, regizori inspirați. Probabil așa o să arate și anul ăsta Transilvania International Film Festival.

Spoturile de promovare sunt, ca de obicei, inspirate din filme. De data asta „A fost sau n-a fost” e punctul de plecare.

Pentru cei care n-ați avut curiozitatea încă să le vizionați, iată unul dintre ele:

Cine vine? :)

La mulți ani, copii!

2011-06-01T08:49:00.001+03:00

Sper ca urarea asta să se potrivească încă pentru absolut toată lumea. :)

Niște întrebări...

2011-05-29T00:40:00.001+03:00

De ce e atât de mult gri, când eu pot să creez curcubeie?

Când să înțeleg mai mult și când mai puțin decât ceea ce înțeleg?

Unde se termină „mi se pare” și unde începe „știu”?

În ce clasă se învață Pluralul?

Când se vor întâlni „Simt” și „Văd”?

Când se va întâmpla ca atât eu, cât și eu să fim fericite?

Va mai fi vreodată ieri?

De ce doare?

Unde se ascunde liniștea?

Când ciudățeniile mele preferate vor deveni normalitatea mea preferată?

De ce nu pot să sper, ci doar să visez?

De ce sunt singură când creez curcubeie?

iPad vs BOOK

2011-05-22T08:48:00.000+03:00

Credeți că ultimul model de iPad e cea mai performantă invenție în materie de tehnologie? Înseamnă că nu ați încercat BOOK.

Decoratori de lifturi reloaded

2011-05-18T22:48:00.000+03:00

Scriam în urmă cu ceva timp despre felul în care arată liftul din blocul în care locuiesc datorită artiștilor anonimi. Pe atunci, revolta mea venea de la faptul că cineva împânzise interiorul cabinei cu imagini cu poduri. Între timp, acele file de calendar au început să fie dezlipite, rupte, ca mai apoi să dispară de tot.

Acum vreo două zile, surpriză! Alte file cu poduri, foste aparținătoare ale unui calendar mi-au izbit privirea. De data aceasta sunt mai bine lipite cu straturi suprapuse de scotch. O surpriză și mai mare sau o surpriză, surpriză am avut când deasupra podurilor am văzut un bilet pe care scria : „Vă rugăm nu deteriorați interiorul liftului”. Semnat: Comitetul de bloc (sau cum s-o fi numind).

Așadar, artistul ce stătea sub anonimat și-a dezvăluit, pe lângă talent (-ul de a lipi file de calendar cu scotch) și identitatea. Dar tot nu-s lămurită. Comitetul ăsta e un personaj colectiv. Eu aș vrea să cunosc exact artistul. Merită felicitări sincere. Am o bănuială că ar fi chiar președintele de bloc. Așa s-ar explica ce face cu cei 2 lei pe care îi cere lunar când vine să citească contoarele (pe care eu le lecturez, de fapt). Își cumpără scotch și calendare (cu poduri, obligatoriu).

Concluzia ar fi că răul, urâtul, prostia vin uneori de unde nu te aștepți...

De-a râsu'-plânsu'...

2011-05-14T00:09:00.000+03:00

sau despre o poezie destul de frumoasă, cu un vers destul de dificil...

Știți minunatele perle care apar prin ziare sau pe site-uri după fiecare examen de capacitate sau de bacalaureat? Probabil că da. V-ați întrebat uneori dacă ele chiar sunt reale sau dacă le-a inventat cineva pentru buna dispoziție a cititorului? V-ați întrebat cum e posibil ca un elev, care se presupune că a mers la școală până la vârsta aceea să gândească asemenea bazaconii? Azi o să vă arăt că, cel mai probabil, marea majoritate sunt reale și involuntare și chiar se poate și mai rău.

După ce în ultimii ani Ministerul învățământului s-a tot gândit și răzgândit, elevii de clasa a VIII-a dau iar examen de capacitate. Pentru asta se fac simulări, să nu cumva să rămână copilul surprins de examen în plin examen. O astfel de simulare la Limba română, dublată de implicarea directă a cadrului didactic din familie, a făcut să îmi ajungă sub ochi și la urechi niște lucrări ce te sperie. Îți vine să râzi și nu prea, întrucât scot la iveală neputința a vreo trei elevi de a exprima ceva, orice, după opt ani de mers la școală și după chinul unor profesori de a-i deștepta cât de cât.

Un exercițiu ce a creat multe probleme în rândul creierelor netede presupunea explicarea titlului poeziei „Valțul rozelor” de Alexandru Macedonski, precum și a unui vers din poezie. Minunați-vă de ce a ieșit:

„Valțul rozelor este o poezie destul de frumoasă are un titlu destul deosebit cu mai multe înțelesuri. În poezia asta este vorba despre primăvară despre natură. Titlul are conținutul primăveri. În această poezie este și lucruri frumoase și triste. Timpul în această poezie a fost pe lungă durată ceea ce a fost un lucru frumos.

Sunt niște rânduri de poezie destul de frumoase și cu înțelesuri diferite în versul S-au dat în brațele minciunii este vorba că s-au lăsat în urmă toate minciunile și au trecut peste tot. Și în versul Și rând pe rând în vânt s-au dus este vorba despre că a plecat ceva în vânt și nu o să se mai întoarcă.”

O altă eminență scrie: „Semnificația acestor versuri S-au dat în brațele minciuni este vorba despre un vers în care era vorba despre niște minciuni care a fost lăsate în urmă. Acest vers are mai multe înțelesuri și este un vers destul de dificil .”

Subiectul de „creație” le dădea o mulțime de posibilități să se exprime în legătură cu un eveniment cultural la care au participat. Dar de unde cultură, când nu știm să scriem…? Așa că s-au pus copiii pe inventat și aberat…

„Un alt mare nume al muzicii pop vine să concureze la Cluj. Justin Bieber un cântăreț care este iubit de toată lumea. Acest cântăreț este iubit de întreg pământul cât și de mine.”

Dacă pe Justin Bieber, există toate șansele să-l știe, de Demis Roussos sigur nu a auzit elevul ce-i face un elogiu. Drept dovadă: „Acum 1 an am fost la un concert din Cluj-Napoca pe data de 28 octombrie.Era vorba despre un concert despre cântărețul Demis Roussos care cânta melodii rock era un cântăreț foarte talentat la muzică, el este foarte înalt, brunet, are ochi albaștri este foarte talentat, și îmi place foarte mult melodiile lui care le cântă, și aș mai vrea să își mai scoată niște melodi frumoase. Demis Roussos ma impresionat cu melodiile lui frumoase, a fost un concert uimitor. Mi-a plăcut foarte mult.”

Ce spuneți? Cum sună viitorul?

Homo ludens

2011-05-05T19:27:00.000+03:00

Copilăria e un desen în culori vesele în care marginile sunt neconturate, se întrepătrund cu masa de lucru, cu celelalte desene, cu alte copilării. Joaca e mereu prima în preferințe, mereu prea puțină, mereu prea serioasă. Strada e plină de râsete sonore, de prinți și prințese, de linii albe de cretă atent evitate în sărituri precaute de cocostârc.

Țara e plină de ostași, vânătorii sunt într-o permanentă căutare de rațe cu aripi frânte sau mai puțin agile pe care să le scoată din joc. Echilibrul e pus la încercare de bariere elastice, înșelătoare în timpul salturilor întortocheate.

Închizi pentru câteva secunde ochii și te trezești singur și nesigur în ce direcție să o apuci să-i găsești pe ceilalți. Căutarea, dar mai ales ascunderea amuză pe toată lumea într-un mod greu de înțeles. Alergări bezmetice până la tăierea respirației, în lipsa unei enciclopedii cu animale care să îți furnizeze numele unuia ce te salvează. Acceptări greoaie ale fetelor în fotbalul fără reguli al băieților.

Magazinul copilăriei- un vis împlinit. Sucuri colorate cu pigmenți pentru zugrăvirea pereților, ambalaje de tot soiul, cu grijă adunate de-a lungul timpului și readuse într-o formă foarte apropiată de cea de dinaintea golirii conținutului, napolitane din bucăți de lemn, bancnote făcute la xerox și părinți ce își ajută copiii să își pună toate nebuniile în aplicare.

Fete, băieți, flori, alte zâmbete, alte posibile dezvăluiri. Piese de șah, moară și cărți de joc recuperate din apa de sub podul ce ne servea drept principal spațiu de joacă. Fluturași odihnindu-se în streașina casei de la contactul prea puternic cu racheta. Tata, venind, pentru a câta oară, cu scara întru recuperarea nevătămată a lor și asigurarea continuării jocului. „Casa” din pod, cortul din grădină...

Vacanțe mult prea repezi, cu treziri sub sărutul cald al soarelui și având grijă să nu-l ratăm pe cel al lunii. Părinți porniți în căutarea odraslelor . Zile vii, intense, supărări minore, prietenii rupte pentru jumătate de oră, împăcări la minut.

Jocuri și momente pentru care uitarea n-ar trebui să existe.

P.S. Postarea a pornit de la un joc. Câștigătorul a ales tema și cinci cuvinte cheie care se regăsesc în rândurile de mai sus. (Se înțelege că nu eu am fost câștigătorul.). Dacă v-am amintit de copilărie, vă invit să intrați în joc și să descoperiți cele cinci cuvinte sau să îmi povestiți despre jocurile voastre.